Actiunea civila in procesul civil si in procesul penal

13 Oct

http://www.lucrari-de-licenta.eu continua traditia de a publica modele de lucrari de licenta din diferite domenii cum ar fi drept, economie, marketing, securitate, geopolitica si geostrategie, etc.

http://www.lucrari-de-licenta.eu sunt postate pe forumul site-ului.

http://www.lucrari-de-licenta.eu ofera consultanta in vederea realizarii de lucrari de licenta, dizertatie sau doctorat din aproape toate ariile curiculare. Raportul calitate pret este cel mai bun de pe piata. De asemenea, asiguram modificari la materialele trimise timp de 30 de zile.

I.NOŢIUNEA DE ACŢIUNE CIVILĂ ÎN PROCESUL

CIVIL ŞI ÎN PROCESUL PENAL

Conform art. 998–999 Cod Civil, orice faptă a omului prin care se produce un prejudiciu altuia, îl obligă pe cel din a cărui vină s-a cauzat, la despăgubiri către persoana vătămată. Astfel iau naştere raporturi juridice de drept civil.

Acţiunea civilă este o instituţie de drept civil; ea devine instituţie de procedură penală doar în masura în care se exercită într-un proces penal, alături de acţiunea penală[1].

Ca instituţie de drept procesual civil, a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de către a altă persoană sau printr-o despăgubire corespuzătoare[2]”.

Dar, în procesul penal are un scop mai limitat decât natura ei comună; în instanţa penală nu se urmăreşte decât repararea unui prejudiciu, nu şi recunoaşterea unui drept subiectiv sau constituirea unei situaţii juridice noi.

         Ca instituţire de procedură penală a fost definită ca “mijlocul legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune cere repararea acestuia în cadrul procesului penal”[3]. În doctrină, au mai fost date şi alte definiţii ale acţiunii civile exercitate în procesul penal: “mijlocul legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat”[4], “mijlocul legal prin care persoana păgubită printr-o infracţiune solicită repararea pagubei produse ca urmare a infractiunii”[5].

În funcţie de fapta cauzatoare de prejudicii se alege şi instanţa competentă să soluţioneze conflictul născut :

    – instanţa civilă dacă este o faptă civilă;

 – instanţa penală dacă fapta întruneşte elementeleconstitutive ale unei

infracţiuni;

Problemele legate de repararea prejudiciului se rezolvă pe calea acţiunii civile, introdusă fie la instanţa civilă, fie la cea penală.

În cazul în care fapta nu constituie infracţiune, prejudiciul se repară pe calea acţiunii civile introdusă la instanţa civilă; acţiunea are caracter principal, independent, nedepinzând de soluţionarea altei acţiuni cu acelaşi obiect.

Dacă fapta constituie infracţiune, în mod obişnuit se introduce la instanţa penală o acţiune căreia îi este alăturată şi acţiunea civilă. În acest caz, instanţa competentă să judece acţiunea penală este ţinută să soluţioneze şi acţiunea civilă. Acţiunea civilă are aici un caracter accesoriu fată de acţiunea penală; se poate pune în mişcare doar în măsura în care se poate porni şi acţiunea penală principală.

          Este recunoscut dreptul unei persoane de a alege instanţa care să-i judece litigiul privind prejudiciul în cauză; deci o personă vătămată poate opta ca latura penală (vinovăţia, răspunderea penala) să se rezolve la o instanţă penală şi latura civilă la o instanţă civilă, dar în mod normal cele două acţiuni, având ca izvor aceeaşi faptă a omului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

II.RATIUNEA ŞI AVANTAJELE SOLUŢIONARII

ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

 

Prin hotărârea pe care o pronunţă, instanţa de fond soluţionează atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă. Potrivit prevederilor art. 346 cod de procedură penală, instanţele sunt obligate să se pronunţe asupra acţiunii civile, atât în cazul condamnării, cât şi în cazul achitării inculpatului sau a încetării procesului penal.[6]

Acest text stabileşte regula generală după care soluţionarea acţiunii civile trebuie să se facă odată cu acţiunea penală.

Separarea judecării celor două acţiuni, poate fi determinată de întârzierea judecării acţiunii penale (art.347 cod de procedură penală). Această regulă se aplică indiferent dacă instanţa urmează să pronunţe condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, prin disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă sedinţă[7].

Raţiunea judecării acţiunii civile o dată cu acţiunea penală este determinată, în procesul penal, de mai multe motive:

–         pentru evitarea unor soluţii contradictorii, dacă acţiunea s-ar judeca

separat;

–           prin procedura procesului penal se îndeplineşte unul din scopurile acestuia – repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune să fie cât mai repede obţinută;

–         în loc de două procese – unul penal şi unul civil, instanţele judecă un

proces unic, evitând încărcarea instanţelor cu procese civile, economisind totodată timpul şi cheltuielile părţilor, plata taxelor, etc.;

Rezultă că acţiunea civilă, în procesul penal, constituie un  mijloc eficace pentru repararea daunelor pricinuite de inculpat, prin infracţiunea săvârşită.

Faţă de acţiunea exercitată în faţa instanţelor civile, acţiunea civilă în procesul penal prezintă o serie de dispoziţii, în favoarea persoanei vătămate, în ceea ce priveşte administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acţiune în faţa instanţelor civile (timbrarea acţiunii), se poate judeca mai repede, (acţiunea civilă care se judecă separat de procesul penal trebuie să stea pe loc până la soluţionarea definitivă a cauzei penale), are adeseori concursul procurorului şi beneficiază de efectele puterii de lucru judecat în penal[8].

 Pe de altă parte, inculpatul este scutit de obligaţia de a răspunde de două ori în justiţie, odată în procesul penal şi a doua oară în procesul civil.

Şi pentru instanţă este un avantaj, pentru că nu judecă de două ori aceeaşi cauză şi are contribuţia părţii civile la stabilirea adevărului; în plus, de multe ori, problema daunelor materiale interesează şi gradarea pedepsei în procesul penal[9] (de exemplu în cazul infracţiunilor cu consecinţe deosebit de grave, prevederile art.2151 alin.2 – delapidarea, art.218 alin.1 – distrugere calificată, art.2481 – abuzul în serviciu în formă calificată, art.212,alin.3– pirateria, din Codul Penal  ; prin consecinţe deosebit de grave înţelegându-se potrivit art.146 din Codul  Penal, printre altele, o pagubă mai mare de 2.000.000.000 lei).

Acesta este motivul pentru care, în practică, sunt rare cazurile când  persoana vătămată foloseşte acţiunea civilă separată în scopul reparării prejudiciului produs prin infracţiune întrucât în această situaţie acţiunea penală suspendă judecarea acţiunii civile. La aceasta se adaugă şi cazul în care instanţa penală, în absenţa părţii vătămate, ar pronunţa achitarea inculpatului, soluţie opozabilă reclamantului din acţiunea civilă separată[10] (art.22 cod de procedură penală).

Observăm deci că rezolvarea aspectelor civile ale cauzei în cadrul procesului penal, satisfac atât interesele personale ale părţii vătămate, cât şi interesele generale ale societăţii[11].

Când pentru repararea unui prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, persoana vătămată s-a adresat totuşi instanţei civile, înainte de rezolvarea definitivă a procesului penal, pornit anterior, procesul civil se suspendă chiar de către instanţa civilă în faţa căreia este pornită cauza. În această situaţie, procesul rămâne suspendat, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, până ce instanţa penală se pronunţă definitiv asupra procesului penal ( art.19 cod de procedură penală ).

Acesta este principiul de drept penal, înscris în lege, potrivit căruia             “ penalul ţine în loc civilul “[12].

Respectarea acestui principiu este de asemenea, unul din motivele care determină soluţionarea simultană a acţiunii penale cu cea civilă, în procesul penal.

În cazul în care grabnica rezolvare a procesului penal, operativitatea care trebuie să-l caracterizeze, ar fi împiedicată de soluţionarea acţiunii civile, aceasta va fi disjunsă şi va fi judecată într-o altă şedintă ulterioară.

Regula este că acţiunea civilă se poate alătura acţiunii penale în toate cauzele penale, această situaţie asigurând o mai bună desfăşurare a procesului.

 

 

III. TRĂSĂTURI ALE ACŢIUNII CIVILE

Deosebiri între acţiunea civilă exercitată în procesul civil şi acţiunea civilă din procesul penal.

Acţiunea civilă, fie pornită în procesul civil, fie în procesul penal are ca finalitate repararea prejudiciului suferit de una din părţi. Dar cam aici se opresc asemănările dintre cele două.

         1. Pe când în procesul civil fapta este doar contrară legii, fără a fi infracţiune,  pentru ca acţiunea să fie pornită în procesul penal se cere ca fapta să întrunească toate elementele unei infracţiuni : atât în ceea ce priveşte pericolul social cât şi în ceea ce priveşte prevederea în legea penală a acelei fapte.

         2. În ceea ce priveşte vinovăţia făptuitorului, într-un proces penal se poate exercita acţiunea civilă chiar dacă forma de vinovăţie este culpa, chiar culpa levissima; în procesul penal, vinovăţia trebuie să îndeplinească condiţiile cerute în partea specială a codului penal, referitor la conţinutul constitutiv al infracţiunii, pe latura sa obiectivă. Deci, dacă fapta este săvârşită din culpă, dar fapta se pedepseşte doar dacă e săvârşită cu intenţie, nu se va putea porni acţiunea penală, şi deci nici acţiunea civilă nu va fi soluţiontă în procesul penal.   Persoana vătămată va putea introduce o acţiune civilă la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului.

Trebuie însă precizat că, în cazul când se poate reţine o  contribuţie culpabilă la producerea faptului prejudiciabil şi din partea persoanei vătămate, făptuitorul va răspunde doar pentru partea sa din prejudiciu[13].

 

Caz practic.Judecătoria Sectorului 1 a stabilit culpa comună a inculpatului şi a părţii vătămate la producerea prejudiciului supus judecăţii şi a hotărât prin sentinţa penală nr. 981/15.09.1994 ca partea responsabilă civilmente şi inculpatul să plătească solidar despăgubirile aferente. In concret, s-a reţinut că inculpata, şofer de troleibuz, a plecat din staţie cu uşile deschise;în momentul punerii în mişcare a troleibuzului, partea vătămată a sărit din troleibuz şi, fiind în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat şi a căzut lângă bordură.Apelul declarat împotriva hotărârii a fost găsit întemeiat pe motiv că, o dată stabilită culpa comună a părţilor, instanţa trebuia să oblige în solidar atât inculpatul şi partea responsabilă civilmente, cât şi partea vătămată la plata despăgubirilor.Hotărârea Judecătoriei a fost desfiinţată în urma apelului fiind pronunţată o nouă hotărâre de către Tribunalul Bucureşti(secţia a II-a penală, decizia nr.304/25.03.1996)[14]

3. Acţiunea civilă poate fi pornită împotriva persoanelor care au săvârşit fapta sau împotriva persoanelor răspunzătoare – părinţi, institutori, meseriaşi, comitenţi, moştenitori [15]: în cazul procesului penal,  moştenitorii nu vor putea fi chemaţi în judecată decât dacă de cujus a decedat în timp ce procesul se afla pe rolul instanţelor de judecată[16].

         Dacă procesul nu a fost pornit şi făptuitorul a decedat, prin transmisiunea succesorală nu se va transmite şi posibila acţiune împotriva decedatului, dreptul la acţiune stingându-se prin moartea sa, chiar înainte de expirarea termenului de prescriptie. Persoanele prejudiciate se vor putea îndrepta împotriva moştenitorilor doar prin acţiune în procesul civil, separată de acţiunea penală.

Caz practic.Moştenitorii vor putea fi chemaţi în judecată doar dacă se va dovedi că au acceptat moştenirea pur şi simplu şi nu sub beneficiu de inventar.Prin sentinţa penală nr.1156/ 23.06.1997 a Judecătoriei Buftea a fost chemat în judecată inculpatul E.Gh. pentru infracţiunea prevăzută în art.181 cod penal. Intervenind decesul inculpatului, au fost chemaţi în judecată moştenitorii acestuia şi au fost obligaţi la despăgubiri către partea vătămată. In apelul declarat s-a criticat hotărârea instanţei pentru că nu a manifestat rol activ în judecarea cauzei în dovedirea dreptului de opţiune succesorală a acestora. Apelul a fost găsit întemeiat pentru că moştenitorii pentru a putea fi introduşi în proces trebuie să se fi dovedit că au acceptat moştenirea expres sau tacit. In speţă a fost dată o nouă hotărâre (decizia nr.1301/1997, secţia a II-a penală) care a casat hotărârea anterioară[17].

4. Pentru a putea introduce o acţiune la instanţa civilă condiţiile de exercitare sunt total diferit (sub aspectul condiţiilor) faţă de cele necesare a fi întocmite pentru a promova acţiunea civilă alăturată celei penale într-un proces penal.

Pentru o acţiune civilă exercitată într-un proces civil se cer a fi întrunite condiţiile[18] :

a)     afirmarea unui drept subiectiv care se impune a fi protejat;

b)    un interes urmărit pentru punerea în mişcare a acţiunii civile;

c)     capacitate procesuală;

d)             calitate procesuală activă, constând în identitatea dintre persoana reclamantului si titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, şi pasivă – identitate între persoana pârâtului şi titularul obligaţiei corelative dreptului subiectiv dedus judecăţii;

         Pentru o acţiune civilă la o instanţă penală se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile[19]:

–         prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune;

–                   prejudiciul să întrunească, la rândul lui, anumite condiţii : cert, nereparat, actual, să existe raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

–           persoana vătămată să-şi fi exprimat dorinţa de a fi  despăgubită.

Aceste  condiţii cerute a fi întrunite pentru acţiunile civile introduse la instanţe diferite se întrepătrund : de exemplu interesul pe care trebuie să-l manifeste persoana care se adresează instanţei civile este identic dorinţei exprimate de persoana păgubită de a fi despăgubită prin procesul penal. Clasificarea acestor condiţii ţine mai mult de doctrină, în practică fiind destul de puţine cazurile când există o delimitare clară, absolută între cele două[20].

5. Într-un proces la o instanţă civilă, acţiunea civilă poate avea trei forme :

–           să fie acţiune principală, concretizată într-o cerere principală prin care se pune în miscare procedura.

–           să fie cerere accesorie

–           sau incidentă, în aceste două cazuri, soarta ei depinde de soluţionarea acţiunii principale; chiar în ceea ce priveşte apelul sau recursul, ele urmează soarta cererii principale, conform adagiului : accesorium sequitur principalem[21].

În cazul unei acţiuni civile introduse la o instanţă penală, alăturată fiind unei acţiuni penale, acţiunea civilă are întotdeauna caracter accesoriu ; dacă instanţa penală stabileşte vinovăţia făptuitorului, faptul dacă el este autorul faptei sau nu, acest fapt are relevanţă şi asupra acţiunii civile conform art.22 Cod procedură penală[22].

         Deosebirile dintre cele două acţiuni civile introduse la instanţe diferite rezultă majoritatea din caracterul accesoriu al acţiunii civile în faţa acţiunii penale, ambele fiind exercitate în faţa aceluiaşi instanţe.

         Persoana vătămată (constituită parte civilă) poate cere repararea doar în măsura în care s-a pornit acţiunea penală, în măsura în care s-a stabilit vinovăţia făptuitorului şi raportul de cauzalitate între prejudiciu şi faptă. Toate actele procesurale pe care poate să le îndeplinească sunt subordonate rezolvării acţiunii penale; singura excepţie poate fi considerată calea de atac împotriva soluţiei instanţei penale constând în dreptul părţii civile de a face apel sau recurs doar în latura  civilă a procesului, chiar dacă pe latura penală nu s-a introdus apelul(art.362 Cod procedură penală).

         6. Chiar dacă are caracter accesoriu, nu trebuie înţeles că acţiunea civilă îşi pierde autonomia în procesul penal . Cele două acţiuni rămân distincte, fiecare având caractere proprii şi cerând acte procesurale diferite.

         Astfel acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art.9 Cod procedură penală), pe când acţiunea civilă urmăreşte tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente ( art.14 Cod procedură penală )[23] .

         7. Acţiunea penală are caracter evident sancţionator, pe când acţiunea civilă este o acţiune reparatorie [24], al cărei fundament se găseşte în art.998 şi art.999 Cciv.

         Prin acţiunea penală se urmăreşte pedepsirea persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, urmărindu-se prevenirea pentru viitor a producerii unor fapte de acest gen.

         În acţiunea civilă, interesul primordial este repararea prejudiciului suferit de persoana constituită parte civilă şi tragerea la răspundere civilă a făptuitorului şi a persoanei responsabile civilmente.

         8. În ceea ce priveşte subiectul care exercită acţiunea,  acţiunea penală este exercitată, de regulă, de organele judiciare (procuror), cu excepţia unor infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare, numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate (art. 279 Cod procedură penală), pe când acţiunea civilă este exercitată, de regulă, de persoana care se constituie parte civilă; ca o excepţie de la regula generală, acţiunea civilă se exercită din oficiu atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă (conform prevederilor art.17, alin.1 şi 4 din codul de procedură penală).

         9. Acţiunea civilă se deosebeşte de acţiunea penală şi prin caracterul ei facultativ, deci disponibilitatea: pe când acţiunea civilă nu este obligatorie (exceptând cazul în care se aduce o pagubă patrimoniului persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă – conform prevederilor art.17 cod de procedură penală ) acţiunea penală, de regulă, se exercită din oficiu, deci în mod obligatoriu[25].

         Acţiunea civilă nu este obligatorie (afară de cazurile prevăzute de lege): chiar dacă s-a produs o pagubă materială, persoana vătămată, poate renunţa la dreptul la acţiune ; ea, îşi poate retrage acţiunea deja exercitată, iar după soluţionarea ei, poate renunţa la executarea hotărârii. Pentru acţiunea civilă, se aplică astfel, principiul disponibilităţii, cu unele excepţii, principiu completat cu obligaţia instanţei de a-şi exercita rolul activ.

         10.Acţiunea penală se exercită numai împotriva infractorului (răspunderea  este deci, strict personală[26]), în timp ce acţiunea civilă poate fi exercitată şi împotriva părţii responsabile civilmente, nu numai împotriva infractorului ( deci răspunde şi pentru fapta altuia, conform prevederilor art.1000 cod civil).

         11. Acţiunea  civilă nu se stinge prin cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (amnistie, graţiere, decesul făptuitorului), acţiunea civilă poate fi exercitată chiar dacă a intervenit amnistierea infracţiunii sau graţierea pedepsei[27], iar în caz de deces al făptuitorului, acţiunea civilă se exercită faţă de succesori. În schimb, acţiunea penală se stinge în cazul amnistierii infracţiunii ori decesul făptuitorului.

         12. Acţiunea civilă în procesul penal are unele trăsături de oficialitate care constau în obligaţia pe care o au organele de urmărire de a lua măsuri de asigurare a reparării prejudiciului, în cazuri anume prevăzute de lege ( art.17 cod de procedură penală ) ; în obligaţia procurorului de a susţine acţiunea civilă în aceste cazuri ( art.18 cod de procedura penală ) ; în obligaţia pe care o au instanţele de a se preocupa, din oficiu, de acordarea reparaţiilor când nu există parte civilă constituită.

         Este o mare deosebire între procesul civil şi acele procese penale prin care trebuie să fie apărate interesele legale ale persoanelor prevăzute în prevederile art.17 din Codul de procedura penală (cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără capacitate) . Deosebirea constă în aceea că, în procesul civil, reparaţia trebuie să fie  întotdeauna cerută de persoana care reclamă un drept patrimonial, pe când în procesul penal, în cazul menţionat, reparaţiile civile se acordă din oficiu, chiar dacă nu se cer . Acordarea din oficiu a reparaţiilor civile  constituie o obligaţie a instanţei, conform prevederilor art.348 cod de procedură penală.

Modul cum se exercită şi se soluţioneză acţiunea civilă în faţa instanţei penale, este influenţat de modul de soluţionare a acţiunii penale.[28]Dacă prin aceeaşi hotărâre se rezolvă şi răspunderea penală şi cea civilă, fără nici o îndoială că soluţionarea acţiunii penale determină şi pe cea civilă .

         Dacă instanţa va găsi vinovat pe inculpat de săvârşirea infracţiunii, în cazul existenţei unui prejudiciu material sau moral cauzat prin infracţiune, va obliga pe inculpat la repararea lui civilă .

         În cazul în care inculpatul nu a săvârşit infracţiunea ce i se impută, el nu va răspunde nici din punct de vedere civil, întrucât prejudiciul nu a fost cauzat de el . Aceeaşi legătură trebuie să existe între cele două acţiuni şi în cazul în care acţiunea civilă se judecă de către instanţa civilă[29].

IV.TEMEIUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL

PENAL. CONDIŢIILE INTENTĂRII ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.

 

         În cazul acţiunii civile exercitată în faţa instanţei penale, nu se poate invoca drept temei juridic al despăgubirilor pretinse decât infracţiunea în cauză. Pretenţiile rezultate din alte raporturi de drept civil, nu pot fi formulate decât pe calea unei acţiuni civile separate – prejudiciul trebuie să fie consecinţa unei fapte penale .

         Prin aceasta se stabileşte legătura dintre faptul considerat infracţiune, pe de o parte şi acelaşi fapt considerat ca izvor de obligaţii civile, de pe altă parte, situaţie în care competenţa instanţei penale este prorogată asupra acţiunii civile[30]. În aceste condiţii, este indiferent dacă obligaţia de a repara daunele produse părţii vătămate derivă din comiterea unei infracţiuni cu intenţie sau fără intenţie ( din culpă ) .

Astfel, sub aspectul obligaţiei de desdăunare, este indiferent dacă această obligaţie rezultă dintr-o infracţiune săvârşită cu intenţie ( cum ar fi furtul) sau dintr-o infracţiune săvârşită din culpă ( cum ar fi neglijenţa sau uciderea din culpă),  deoarece şi într-o ipoteză şi în cealaltă, culpa civilă a inculpatului subsistă şi, ca atare subsistă şi obligaţia de a despăgubi persoana vătămată.

Acest  fapt este specific dreptului civil unde răspunderea unei persoane există indiferent de forma de vinovăţie: “obligaţia de reparare există atât în cazul culpei sau greşelii intenţionate, cât şi a celei neintenţionate[31] .

Este suficient ca instanţa de judecată să reţină în sarcina inculpatului un fapt penal care a produs prejudiciul, pentru ca persoana vătămată să fie dispensată (în acţiunea civilă din procesul penal) a mai proba cauza obligaţiei de desdăunare, rămânănd să stabilească numai existenţa raportului dintre infracţiune şi prejudiciu, precum şi întinderea acestui prejudiciu.

O deosebire între culpa penală şi cea civilă constă în faptul că prima  este stabilită în mod concret, în obiectivitatea ei materială, prin lege, pe când culpa civilă este stabilită de către judecător, din nenumăratele fapte materiale posibile[32];indiferent de faptele concrete, dacă se poate reţine în sarcina făptuitorului o culpă, indiferent de gradul ei, acest lucru dă dreptul reclamantului la desdăunare, potrivit principiului general stabilit prin prevederile art.998 din codul civil, după care orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat să-l repare .

Pentru ca cineva să-şi poată valorifica pretenţiile materiale pentru o daună ce i s-a cauzat, prin constituirea de parte civilă într-un proces penal, trebuie îndeplinite, cumulativ trei condiţii :

–         fapta prin care s-a prejudiciul să fie infracţiune ;

–         să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu ;

–           persoana vătămată să-şi fi exprimat dorinţa de a fi  despăgubită prin constituirea de parte civilă[33] .

Există discuţii în doctrină privind condiţiile de exercitare a acţiunii   civile în procesul penal dacă trebuie prevăzută şi condiţia ca infracţiunea prin care s-a produs prejudiciul să formeze obiectul procesului penal[34] .

         Acest lucru rezultă clar din lege . Astfel, în prevederile art.14 alin.1 cod de procedură penală, se arată că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente . Tot astfel, în prevederile art.24 cod de procedură penală, se prevede că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeste parte vătămată şi când exercită acţiunea civilă în procesul penal,  se numeşte parte civilă .

 Potrivit prevederilor art.346 cod de procedură penală,  în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă  prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile, de asemenea, potrivit prevederilor art.343 cod de procedură penală, referitor la obiectul deliberării, completul de judecată delibereză şi asupra reparării “ pagubei produse prin infracţiune “[35] .

         Este deci necesar ca, pentru una şi aceeşi faptă – infracţiune – inculpatul să fie chemat a răspunde penal, pe calea acţiunii penale (procesual) şi, civil, pe calea acţiunii civile, în cadrul aceluiaşi proces.

         Este contrar legii şi inadmisibil ca inculpatul să fie supus judecăţii penale pentru o faptă şi să fie obligat la despăgubiri generând dintr-o altă faptă[36]            ( art.385 pct.12 Cproc. pen.)

         Inculpatul nu poate fi obligat la despăgubiri, în conformitate cu prevederile art.346 alin.4 cod de procedură penală, dacă instanţa constată că fapta nu cade sub prevederile legii penale, nu este prevăzută de legea penală şi deci, pronunţată achitarea, conform prevederilor art.10 lit.b din codul de procedură penală .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

V.OBIECTUL ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL

 

         Prin acţiunea civilă în procesul penal, partea civilă urmăreşte repararea pagubelor pricinuite prin infracţiune .

         Potrivit prevederilor art.14 alin.3 din codul de procedură penală, repararea pagubei se face conform legii civile[37]:

a)   – în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi, prin orice alt mijloc de reparare ;

b)- prin plata unei despăgubiri bănesti, în măsura în care repararea în natura nu este cu putinţă . De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă .

         Prin modul de redactare, textul conţine o cuprinzătoare enumerare a diferitelor pretenţii care pot forma, după caz, obiectul acţiunii civile ; totodată, nemaifăcându-se referire doar la prejudiciile materiale, în noţiunea de prejudiciu sunt incluse şi daunele morale care pot fi provocate prin comiterea unei fapte penale .

         Prin introducerea în enumerarea modurilor de reparare a prejudiciului, a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii sau prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, ca obiect al acţiunii civile, nu se aduce atingere dreptului instanţei de a dispune din oficiu repunerea în situaţia anterioară sau desfiinţarea actului, chiar în lipsa folosirii de către persoana vătămată a acţiunii civile ( potrivit prevederilor art.348 cod de procedură penală) .

         În procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune părţii civile este întotdeauna de natură civilă, fiind însă condiţionat de existenţa faptei penale.

VI.PREJUDICIUL CAUZAT PRIN INFRACTIUNE – CONDITIE OBLIGATORIE PENTRU CA ACTIUNEA CIVILA SA FIE ADMISA. MODURI DE REPARARE A PREJUDICIULUI

Aşadar, prin prejudiciul cauzat prin infracţiune trebuie să se înteleagă, pierderea ce decurge din săvârşirea faptei penale, pierdere ce poate fi evaluată în bani .

         Atât prejudiciul cauzat prin infracţiune, cât şi acela pricinuit de o faptă ilicită, care nu este considerată infracţiune, au acelaşi caracter civil . Există infracţiuni care, prin natura  lor, nu pot cauza prejudicii, ca de exemplu, infracţiunile de pericol, excluzând posibilitatea exercitării acţiunii civile[38].

         Condiţile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a se putea acorda despăgubiri sunt diferit prezentate în doctrină, existând controverse privind acordarea despăgubirilor şi pentru daune morale. Opinia majoritară este că se acordă acum despăgubiri şi pentru daunele morale suferite ca urmare a infracţiunii, nu doar pentru cele materiale.

         Condiţiile îndeplinite de prejudiciu sunt:

a)     prejudiciul să fie material sau moral- se cere astfel ca infracţiunea să fie susuceptibilă de a produce un prejudiciu. Se exclud deci infracţiunile de pericol sau cele rămase în fază de tentativă, deşi şi în acest caz făptuitorul este ţinut să repare eventualele prejudicii cauzate până în momentul desistării sau până la împiedicarea producerii rezultatului(art.22 cod penal).

      Multă vreme a existat discuţie în doctrină privind posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, neevaluabile în bani. După o lungă perioadă (cu precădere în perioada regimului comunist), în care nu se admitea despăgubirea acestor prejudicii, acum, influenţaţi şi de practica şi doctrina străină, se acordă şi în instanţele române despăgubiri pentru prejudicii morale.

Se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii de genul[39]:

–         suferinţe fizice şi psihice datorate vătămărilor aduse integrităţii corporale sau sănătăţii

–         suprimarea vieţii celor apropiaţi

–         prejudiciul de ordin estetic

–         prejudiciul de agrement

–         infirmităţi independente de vreun prejudiciu material, mai ales în cazul persoanelor tinere

Cuantumul lor se va stabili de către instanţă luând în considerare toate probele administrate în cauză, neexistând criterii legale pentru stabilirea lor.

b)    prejudiciul să fie cert – este imposibil de acordat despăgubiri dacă nu s-au produs pagube; la fel, nu se pot acorda despăgubiri în cazul unui prejudiciu viitor, chiar cert[40].

c)     prejudiciul să nu fi fost reparat – se poate ca prejudiciul să fi fost reparat înainte de exercitarea acţiunii civile de către o societate de asigurari sau de către o terţă persoană care nu avea obligaţia de a-l despăgubi. Atunci se pune prooblema dacă prejudiciul a fost integral reparat sau doar parţial; dacă a fost doar parţial acoperit, se poate introduce acţiune în despăgubiri pentru restul rămas neacoperit .

d)    să existe raport de cauzalitate între prejudiciu şi faptă- fapta care face obiectul judecăţii să fie cea care a cauzat perjudiciul pe care partea civlă urmăreşte să-l repare. Aceste condiţii lipsesc atunci când fapta se datorează în exclusivitate forţei majore, cazului fortuit sau faptei victimei[41]

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului în raport de care se apreciază caracterul deosebit de grav al unei infracţiuni în vederea aplicării pedepsei, se are în vedere evaluarea acestuia în momentul comiterii infracţiunii, pe când, pentru rezolvarea laturii civile, trebuie avut în vedere momentul pronunţării hotărârii, “luându-se în considerare coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei, faţă de cuantumul despăgubirilor la data săvârşirii infracţiunii“[42]. Acest fapt se are în vedere atunci când se acordă despăgubiri pentru prejudicii materiale. La stabilirea prejudiciului în vederea fixării pedepsei, trebuie să se aibă în vedere nu doar paguba efectivă cauzată prin infracţiune, pagubă care trebuie apreciată în raport cu momentul săvârşirii faptei penale, ci şi folosul material de care a fost lipsită partea.

         În ceea ce priveşte rezolvarea laturii civile a procesului penal, stabilirea pagubei produse trebuie să reprezinte, în conformitate cu prevederile art.998 şi art.999 cod civil, repararea justă şi integrală a daunelor cauzate .

         În cazul procesului penal atât organul de urmărire penală  cât şi instanţa de judecată şi partea civilă au obligaţia să administreze toate probele pentru dovedirea existenţei faptului pus în sarcina inculpatului, care a dat naştere prejudiciului reclamat, deoarece scopul acţiunii civile constă în repararea integrală a daunelor suferite în urma infracţiunii.

         Instanţa de judecată trebuie să stabilească în mod temeinic şi convingător întinderea prejudiciului rezultat al infracţiunii.

         Scopul acţiunii civile în faţa instanţei penale se referă la orice prejudiciu material şi moral adus părţii vătămate, având o legătură directă cu infracţiune săvârşită.

         Obiectul acţiunii civile nu se poate referi decât la desdăunarea părţii vătămate, desdăunare care rezultă în mod exclusiv din culpa reţinută în sarcina inculpatului şi ca urmare directă a infracţiunii comise de el[43]. Instanţa de judecată nu va putea astfel să acorde despăgubiri în cazul în care s-ar pretinde daune pentru alte fapte decăt cele ce constiuie obiectul acţiunii de trimitere în judecată, aceasta, deoarece competenţa instanţei penale sesizată cu judecarea infracţiunii, nu se poate proroga şi asupra examinării altor fapte cu care instanţa penală n-a fost sesizată . Această soluţie rezultă din legătura strănsă ce există între fapta penală ce s-a judecat în faţa instanţei penale şi consecinţele civile ale acesteia, din care rezultă obligaţia de desdăunare[44].

         Cuantumul prejudiciului poate fi modificat (în minus) în tot cursul procesului, deoarece soluţionarea aspectului civil, în faţa instanţei penale rămâne legată, în ceea ce priveşte dreptul la desdăunare, de probele administrate şi de aprecierea motivată a instanţei asupra acestor probe[45].

Dacă în cursul dezbaterilor, din probele administrate ar rezulta că prin infracţiunea săvârşită partea vătămată a suferit un prejudiciu mai mare decât  cel reclamat, instanţa de judecată va fi obligată să acorde, la cererea părţii vătămate şi chiar din oficiu, numai în cazurile expres prevăzute de lege (art.17 cod procedură penală), drept despăgubiri, o sumă care să reprezinte repararea integrală a prejudiciului, fără să fie ţinută seama de suma ce a reclamat-o iniţial partea civilă.

Caz practic.Dar dacă, de exemplu, prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu, pe lângă repararea căruia se pot cere şi dobânzi legale, dacă partea vătămată nu cere şi restituirea acestor dobânzi, instanţa nu poate obliga din oficiu pe inculpat  la plata acestora.

 Prin sentinţa penală nr. 756/19.09.1995 a Judecătoriei Sectorului 4, inculpatul C.P.a fost condamnat la o pedeasă de trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în dauna avutului privat. Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 21000 lei, reprezentând contravaloarea unei bare de autoturism, deteriorate, plus dobânda legală de 6% pe an (în prezent actul normativ care reglementa această dobândă a fost abrogat[46]), aferentă sumei, cu începere de la pronunţarea hotărârii şi până la achitarea debitului.

Impotriva sentinţei a declarat apel parchetul, deoarece partea vătămată s-a constituit parte civilă în proces, dar nu a cerut şi plata de dobânzi legale, ci doar contravaloarea barei de autoturism.

Conform art.14 cod procedură penală, reparaţia pagubei trebuie să reprezinte o justă şi integrală reparare a prejudiciului, lucru realizat prin obligarea făptuitorului la plata pagubei efectiv cauzate (damnum emergens) şi a folosului de care a fost lipsită partea vătămată (lucrum cessans).Dacă partea civilă nu a dovedit folosul de care a fost lipsită ca urmare a deteriorării autoturismului, instanţa nu va putea acorda din oficiu mai mult decât s-a solicitat (plus petitia), adică nu va putea acorda dobânzile pe care nu le-a solicitat partea vătămată.

Apelul declarat a fost găsit întemeiat şi hotărârea primei instanţe a fost casată. A fost înlăturată obligarea inculpatului la plata dobânzilor legale şi au fost menţinute celelalte dispoziţii[47].

Când partea civilă a fost în parte desdăunată de o altă persoană decât inculpatul, care nu avea vreo obligaţie legală în acest sens, ea va putea cere acoperirea întregului prejudiciu, întrucât persoana care a despăgubit-o, fără titlu legal, ar putea cere restituirea (întoarcerea desdăunării)[48].

În situaţia în care partea civilă a fost despăgubită de o altă persoană, în virtutea unor obligaţii derivând din legea civilă, de exemplu, când partea vătămată a obţinut o pensie de invaliditate, ea se va putea adresa cu acţiune civilă la instanţa penală, deoarece, deşi se poate considera că a fost de două ori despăgubită pentru acelaşi fapt prejudiciabil, natura despăgubirilor este diferită: în cazul pensiei de invaliditate, aceasta se acordă de către stat în virtutea relaţiilor de protecţie a populaţiei, pe când relaţia dintre partea vătămată şi inculpat este derivată din fapta prejudiciabilă.

Tot astfel, când partea vătămată a fost complet desdăunată, de o altă persoană, cum ar fi cazul asigurărilor sociale, ea nu mai poate cere despăgubiri de la inculpat sau partea responsabilă civilmente.

Raţiunea introducerii unei alte persoane în proces se justifică prin faptul că, în mai multe cazuri, persoana vătămată nu poate obţine repararea prejudiciului său direct de la inculpat. Motivele pot fi variate: insolvabilitatea inculpatului, inculpatul are în întreţinere persoane ocrotite de lege (minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească)şi nu are venituri suplimentare sau nu deţine venituri suficiente pentru a repara el însuşi tot prejudiciul.

Persoana responsabilă civilmente răspunde pentru fapta altuia nu doar atunci când învinuitul este o persoană minoră sau lipsită de capacitate deplina de exerciţiu, cum se întâmplă în dreptul civil. In dreptul civil se poate trage la răspundere o altă persoană decât făptuitorul în cazurile limitativ prevăzute de lege: art.1000 Cod civil- părinţi pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori dacă există comuniune de locuinţă şi este incidentă prezumţia de culpă existentă în sarcina lor; institutorii şi meşteşugarii pentru faptele prejudiciabile săvârşite de elevi şi studenţi aflaţi sub supravegherea lor; comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea obligaţiilor rezultând din raportul de prepuşenie[49].

In acelaşi mod, pot fi introduse în proces persoane care să răspundă pentru faptele altuia în temeiul unor contracte (de muncă, de asigurări), chiar dacă făptuitorul are deplină capacitate de exerciţiu: de exemplu juriscunsultul care a avizat favorabil angajarea unei persoane deşi ştia că aceasta are antecedente penale, societatea de protecţie şi pază atunci când agentul acesteia a săvârşit infracţiunea, Ministerul Apărării Naţionale pentru prejudiciile cauzate de militarii în termen[50]. In unele dintre aceste cazuri, aceste instituţii au drept de regres împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 14, alin. 3 cod procedură penală, repararea pagubelor pricinuite prin infracţiune, poate avea loc prin mai multe modalităţi . Astfel :

1.– în natură, prin restituirea lucrului ( art. 14 alin. 3 litera A şi art. 169 din codul de procedură penală );

Restituirea lucrurilor, constituie modalitatea cea mai echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune, şi potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, se dispune şi din oficiu de instanţă . Dacă bunurile sustrase există în natură, ele urmează  a fi restituite persoanei vătămate, care reintră în patrimoniul său. Când restituirea lucrurilor nu constituie o reparare integrală a prejudiciului cauzat, partea civilă poate cere şi despăgubiri civile.

2.– restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii ( art. 14 aliniatul 3 litera A şi art. 170 cod procedură penală )

Aceasta constă în exacta restabilire a stării lucrurilor existente înainte de comiterea infracţiunii. Potrivit prevederilor art. 348 cod de procedură penală, ea dispune din oficiu sau la cererea persoanei interesate, ori de câte ori schimbarea situaţiei a rezultat din comiterea infracţiunii şi restabilirea este posibilă.

3.– desfiinţarea totală ori paţială a unui înscris ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală )

Când cauza generatoare a prejudiciului este acel act (înscris), desfiinţarea se face din oficiu sau la cerere, conform prevederilor art. 348 cod de procedură penală.

În cazul în care o infracţiune s-a comis prin falsificarea unui act, care schimbă raporturile juridice ale părţii civile în defavoarea sa, aceasta cere şi, instanţa este obligată şi din oficiu, să declare prin hotărârea sa ca fără valoare acel înscris[51].

Această modalitate  a obiectului acţiunii civile, repune partea vătămată în drepturile sale, lovite prin actul falsificat şi o scuteşte de o acţiune separată în faţa instanţei civile, pentru anularea actului respectiv.

4.– prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă (art. 14 aliniatul 3 litera b, cod de procedură penală )

Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, este o reparare subsidiară; ea devine inevitabilă atunci când lucrurile sustrase nu mai există sau repunerea în drepturile pierdute, nu mai este posibilă[52].

Daunele produse prin infracţiune pot fi morale, când au adus atingere onoarei, reputaţiei, prestigiului unei persoane sau au cauzat o suferinţă de ordin sufletesc, psihic. În acest caz nu se mai pune problema restituirii bunurilor, ci doar eventual a repunerii într-o situaţie asemănătoare celei anterioare faptei prin plata unei sume de bani.

Potrivit prevederilor art. 998 şi art. 999 din codul civil, despăgubirile trebuie să constituie o justă reparare a daunelor suferite, ele putând a fi stabilite fie printr-o sumă globală, fie printr-o sumă plătibilă periodic, în rate lunare, când aceasta ar satisface mai echitabil interesul părţilor. Despăgubirea acordată, trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens ), cât şi câştigul nerealizat ( lucrum cessans ); deci, despăgubirea trebuie să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului suferit ( art. 14 aliniatul 4 din codul de procedură penală ).

Despăgubirile nu trebuie să depăşească prejudiciul suferit, evitându-se astfel o îmbogăţire fără just temei (cauză) a persoanei vătămate[53].

Cuantumul despăgubirilor civile şi răspunderea civilă a inculpatului sau părţii responsabile civilmente, nu pot fi influenţate de posibilităţile de plată ale acestora, deoarece, reparaţiile civile ce urmează a fi acordate persoanei vătămate trebuie să reprezinte, în toate cazurile, echivalentul  pagubei materiale pe care persoana vătămată a suferit-o de pe urma infracţiunii[54].La cuantumul despăgubirilor se va lua în considerare coeficientul de inflaţie la data pronunţării sentinţei faţă de data săvârşirii infracţiunii[55].

Pagubele suferite datorită unor fapte, pentru care învinuitul nu a fost trimis în judecată, nu pot fi recuperate printr-o acţiune civilă în procesul penal; asemenea pretenţii urmează a fi valorificate printr-o acţiune civilă, separată, intentată la instanţa civilă[56].

5.– orice alt mijloc de reparare ( art. 14 aliniatul 3 litera A cod de procedură penală)

Prin această dispoziţie, legiuitorul a dat părţii vătămate o modalitate în plus de a fi despăgubită, în afara celor enumerate mai sus.

Aceste mijloace de reparare pot fi, de exemplu, înţelegerea licită a părţilor, cu privire la darea unui bun în locul celui sustras sau distrus, prestarea anumitor activităţi sau servicii, care să nu contravină legislaţiei în vigoare, în favoarea părţii vătămate, limitate de timp şi evaluabile în bani şi altele.

Este de observat că, indiferent de modalitatea de reparare a prejudiciului, desdăunarea se face potrivit legii civile, îndeosebi conform prevederilor codului civil[57].


[1] Gh. Mateuţ – Procedură penală, vol. II, pag.35

[2] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.91

[3] Gh. Mateuţ – Procedură penală, vol.II, pag.35

[4] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 180

[5] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag. 56

[6] Gh. Mateuţ – Procedură penală.Partea generală, vol.2, pag.29

[7] Ion Neagu – Tratat de procedură penală,  pag.196

[8] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag.93

[9] Oct.Loghin – Drept penal. Partea specială, pag. 156

[10]Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, vol.1, pag.221

[11] Gh. Mateuţ – Procedură penală. vol.II, pag.32

[12] Ion  Neagu – Tratat de procedură penală,  pag. 176

[13] Liviu  Pop – Teoria generală a obigaţiilor, pag. 230

[14] Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti,  pag.167

[15] datorită conceptului de răspundere civilă obiectivă ; Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor,  pag. 284

[16] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag. 98

[17] Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a tribunalului Bucureşti,  pag.168

[18] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.83

[19] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, pag.89

[20] alte clasificări ale condiţiilor acţiunii civile în procesul penal: Ion Neagu – Tratat de procedură penală, 1997; Ghe.Mateuţ – Procedura penală. Partea generală (vol. II), 1996; N.Volonciu – Tratat de procedură penală, 1998

[21] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.85

[22] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 74

[23] Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor,  pag. 206

[24] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.150

[25] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 205.

[26] C. Bulai – Tratat de drept penal. Partea generală, pag.583

[27] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.208

[28] Conform art.22 Cod de procedură penală, hotărârea dată în procesul penal are autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită, persoana făptuitorului şi forma de vinovăţie cu care a acţionat, lucru ce are incidenţă şi asupra laturii civile a procesului.

[29] Ghe. Mateuţ – Procedura penală. Partea generală, pag.82

[30] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, pag.129

[31]  Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag.223

[32] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.154

[33] Dorel Julean, Flaviu Ciopec  –  Drept procesual penal, pag.155 ; Ghe. Mateuţ  –  Procedură penală. Partea generală

[34] G. Theodoru, L. Moldovan  –  Drept procesual penal, pag.251

[35] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 89

[36] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.89

[37] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.76

[38] Ghe. Mateuţ  –  Procedură penală, vol II, pag.27

[39] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal, pag.90

[40] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.190

[41] Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, pag.218

[42] Doerl Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal,  pag.22

[43] N. Volonciu – Drept procesual penal, pag.160

[44]Ghe. Mateuţ – Procedura penală, pag.33

[45] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag. 95

[46] Legea nr.7/ 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 13.01.1998, ulterior abrogată ;actualmente se aplică O.G.49/2000

[47] Dan Lupaşcu – Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, pag. 163

[48] Liviu Pop – Teoria generală a obligaţilor, pag.259

[49] Liviu Pop – Teoria generală a obligaţiilor, 1998, pag.248

[50] Dorel Julean, Flaviu Ciopec – Drept procesual penal. Partea generală, 2001, pag.95

[51] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.80

[52] ibidem

[53] Radu I.Motica –Teoria generală a obligaţiilor, pag. 126

[54] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.187

[55] D.Julean, F.Ciopec – Drept procesual penal, pag.92

[56] Ion Neagu – Tratat de procedură penală, pag.190

[57] Ligia Dănilă – Drept procesual civil, 2001, pag.192

Lucrari de licenta categoria drept

16 Aug

Echipa noastra realizeaza orice lucrare de diploma, disertatie, doctorat, din categoria drept, la cel mai bun raport calitate pret. Lucrarile sunt predate la termenul stabilit, doar impreuna cu raportul antiplagiat.

Un exemplu de plan pentru o astfel de lucrare de licenta din categoria drept.

 

ACȚIUNEA CIVILĂ. ÎN PROCESUL PENAL

 

 

INTRODUCERE.. 3

CAPITOLUL I. EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.. 5

1.1. Noţiunea acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal 5

1.2. Temeiul de drept al acţiunii determină şi obiectul acesteia. 6

1.3. Obiectul acţiunii civile şi modalităţile prin care acesta se realizează. 10

1.4. Prejudiciul 10

1.4.1. Caracterele prejudiciului 10

1.4.2. Prejudicii materiale şi prejudicii morale. 14

1.5. Subiecţii acţiunii civile. 18

CAPITOLUL II.  TRĂSĂTURILE ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL.. 19

2.1. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal 19

2.2. Disponibilitatea acţiunii civile. 21

2.3. Divizibilitatea acţiunii civile. 24

2.4. Oficialitatea acţiunii civile. 25

CAPITOLUL III. MOMENTELE DESFĂŞURĂRII ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL.. 27

3.1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile. 27

3.2. Pornirea acţiunii civile. 29

3.2.1. Condiţii premergătoare obligatorii de punere în mişcare a acţiunii civile. 31

3.3. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal 33

3.3.1. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală. 34

3.3.2. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă. 37

3.4. Soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal 38

3.5.Modalităţi de reparare a pagubei cauzate prin infracţiune. 48

CAPITOLUL IV. JURISPRUDENȚĂ ÎN DOMENIU.. 54

CONCLUZII. 66

BIBLIOGRAFIE.. 68

 

Pentru detalii si comenzi accesati http://www.lucrari-de-licenta.eu

Administratia publica in Romania. Elemente de drept comparat. Studiu de caz.

21 Iul

Site-ul nostru va pune la dispozitie un alt model de studiu de caz, pentru o lucrare de licenta din domeniul Administratie Publica

 

 

 

 

 

Elemente de drept comparat cu ţări din Uniunea

Europeană

Uniunea Europeană si dreptul administrativ

Conceptul de administraţie si de drept administrativ in Uniunea Europeană

 

Dreptul administrativ European este strâns legat de noţiunea administraţiei publice europene.Astfel ,administraţia publică europeană formează obiectul de cercetare ştiinţifică al ştiinţei dreptului administrativ european. Dupa crearea Comunitaţilor Europene mulţi autori de drept administrativ si-au pus problema dacă asistăm la naşterea unei noi administraţii sau numai a unui mecanism vizând asigurarea cooperării intre administraţiile naţionale[1].

Astăzi Uniunea Europeană trece printr-o fază în care nu se poate spune că vechile state suverane mai există in forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de o reală integrare.A fost creat un sistem în devenire, situate din punct de vedere juridic undeva între organizaţie internaţională ai statului federal.De altfel, Leontin Jean Constantinesco (renumit  specialist francez în drept comunitar,de origine română) caracterizat juridic Comunitatea Europeană ca fiind “o organizaţieintegrantă cu character evolutiv”.Ordinea publică se bazează pe idea de “suveranităţii[2], care, aşa cum arată J.V.Louis, corespunde ideii de divizibilitate a acesteia.”Ideea de suveranitate divizibilă convine perfect pentru a descrie funcţionarea unui mechanism de integrare evocat prin termini ca “fuziune”sau “exerciţiu” în comun” al suveranităţilor,elemente indispensabile funcţionării acestui mechanism integraţionist”.Aceste observaţii privesc atât ceea ce s-ar putea numi aspectele constituţionale ale comunităţii,cât şi aspectele administrative.Prin urmare, aceastăconstrucţie incompletă a sistemului comunitar se reflectă şi în administraţie.

Astfel nu se poate discuta încă despre un model de administraţie publică europeană. Principalele texte constituţionale (legislaţia primară) ale UE, mai exact Tratatul de la Roma (1957) şi Tratatul de la Maastricht (1992) nu exemplifică vreun model de administraţie publică pentru statele member.O dată stabilită natura democratică a regimului politic, aspectele legate de guvernare şi administraţie sunt lăsate la discreţia statelor membre.Formal,din punct de vedere legal statele membre au autonomie deplină în ceea ce priveşte administraţia.

Noţiunea de administraţie publică europeană este susceptibilă de două sensuri:unul material şi altul formal.Abordarea materială presupune analiza activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legislaţiei comunitare (legislaţia primară şi derivată), realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu character de prestaţie.Abordarea formală se bazează pe analiza sistemului de instituţii şi structuri administrative europene care realizează această activitate.

 

Structura politico-administrativă a Uniunii Europene  din punct de vedere formal

 

Structura instituţională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare cvadripartită care nu corespunde principiului separaţiei puterilor în stat moştenit de la Montesquieu. În locul acestui principiu,în structura instituţională a Uniunii Europene se aplică un principiu specific dreptului comunitar şi anume cel al reprezentării intereselor,potrivit căruia fiecare instituţie a UE reprezintă un interes direct,deci o competenţă materilă specifică,un interes distinct.Astfel Consiliul de Miniştri este garantul intereselor statelor membre. Parlamentul European protejează interesele popoarelor statale member. Comisia Europeană reprezintă interesul general. A patra instituţie fundamentală, Curtea Europeană de Justiţie are rolul de a asigura controlul jurisdicţional.

Încercând o clasificare a instituţiilor principale,putem găsi următoarele:

  1. instituţia cu atribuţii decizionale, legislative : Consiliul Uniunii Europene
  2. instituţia cu pronunţat character politic şi cu atribuţii de control: Parlamentul european
  3. instituţii cu pronunţat caracter administrativ: Comisia europeană, Mediatorul european, Controlorul European pentru protecţia datelor
  4. instituţii cu un rol prioritar în managementul financiar-contabil:Banca centrală europeană, Banca europeană de investiţii, Fondul europen de investiţii,Curtea de conturi europeană
  5. organe cu rol consultative: Comitetul economic şi social European,Comitetul regiunilor
  6. instituţia cu vocaţie jurisdicţională: Curtea de Justiţie a Comunitaăţilor europene

Instituţiile europene reprezintă astăzi un conglomerate de influenţe naţionale care merg în direcţia menţinerii unei organizaţii clasice bazată pe cooperarea interguvernamentală şi de elemente  originale care acţionează în direcţia consacrării structurii supranaţionale.Astfel trebuie făcută o distincţie între un corp multinaţional compus din reprezentanţi ai guvernelor statale membere-Consiliul- şi unul transnaţional –Comisia- formată din comisari independenţi atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin,cât şi faţă de Consiliul UE.

Odată create,instituţiile europene au produs modificări,unele în direcţia integrării,altele în direcţia renaţionalizării.În present,aceste organisme europene nu formează un corp instituţional supranaţional,dar nici nu aparţin administraţiilor naţionale. Ele pot fi considerate ca având sarcina de a asigura controlul administraţiilor naţionale asupra mecanismului transnaţional.

Din punct de vedere material principiile în cadrul cărora administraţia publică europeană îşi manifestă puterea sa discreţionară.Aceste principii dau contur unui drept administrative European.

Dreptul European a creat o nouă ordine juridică autonomă care a completat sistemele tradiţionale de drept naţional şi de drept internaţional până atunci în vigoare. Ordinea juridică comunitară este proprie,fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internaţională intemeiată în principal pe idea de cooperare,ca urmare a menţinerii integrale a suveranităţii.De asemenea ordinea juridică comunitară este relative autonomă faţă de dreptul intern al statelor member (Curtea de Justiţie nu aplică reguli de drept intern, nu competente să verifice legalitatea unui act sau a unei măsuri interne,ea un are misiunea de a da o interpretare dreptului intern etc).

După înfiinţarea Comunităţilor Europene în spaţiul dezbaterilor doctrinare s-a avansat o subtilă şi controversată problemă,şi anume cea a raportului dintre dreptul european comunitar,ca ordine juridică supraetatică şi supranaţională şi ordinea de drept etatică şi naţională,particulară fiecăreia dintre átatele membre ale Comunităţilor Europene.S-a considerat,că în realitate,este preferabil ca relaţiile dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică comunitară să fie privite în termeni de cooperare, cu respectarea trăsăturilor proprii fiecăreia dintre ele,având în vedere că:jurisdicţiile naţionale au sarcina să aplice dreptul comunitar;unele norme comunitare necesită o intervenţie a autorităţilor naţionale pentru a avea deplina lor eficacitate; sunt efectuate retrimiteri de către dreptul comunitar la dreptul naţional[3].

Curtea de Justiţie a subliniat crearea unei ordini juridice europene astfel:”instituind o Comunitate pe durată nelimitată,dotată cu atribuţii proprii,cu personalitate,capacitate juridică,cu o capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri rele izvorâte dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate,aceasta şi-au limitat,deşi în domenii restrânse,drepturile lor suverane şi au creat un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor  şi lor înşişi(hot.Costa c.Enel,1964).Relativa autonomie a ordinii juridice europene este consacrată şi de principiul netransmisibilităţii, concept introdus de prof. Gertrude Lubbe-Wolff,care constă în faptul că exigenţele legitimării constituţionale valabile pe planul statal un pot fi transpuse pur şi simple la nivelul comunităţii supranaţionale.

 

Drept adimistrativ european

 

Tradiţional,dreptul administrativ,ca ramură a dreptului şi ca disciplină ştiinţifică s-a limitat aproape în întregime la aspectul teoretic al ordinii legale administrative exclusiv interne,fiind studiat ca un sistem şi o sursă închise de cunoştinţe[4]. Timid,spre sfârşitul secolului al XIX,au început să apară Studio de drept administrativ comparat.Studiile de drept comparat au fost iniţial consacrate drptului privat fiind impuse de dezvoltarea relaţiilor comerciale şi personale care depăşeau graniţele naţionale.Treptat, o dată cu dezvoltarea sarcinilor şi a raporturilor dintre administraţii şi cetăţeni şi a interacţiunilor dintre diverse administraţii naţionale carea au ajuns să egaleze cantitativ volumul relaţiilor private dintre cetăţeni,a apărut necesitatea studierii comparative a dreptului administrativ.Primele studii comparative au fost întreprinse între dreptul Administrativ  francez şi german.Astfel Otto Mayer[5], părintele dreptului administrativ german modern,va scrie în 1886 o carte despre dreptul administrativ francez („Theorie des Franzosischen Verwaltungsrechts”) şi va utiliza modele franceze pentru dezvolatrea doctrinei germane privind dreptul administrativ.Marele metodolog francez Francois Geny scria în 1899 că”Legislaţia şi jurisprudenţa comparată reprezintă,într-un fel,geografia ştiinţei noastre,capabilă.prin orizonturile lărgite care îi sunt deschise,să integreze dreptul nostru naţional în cadrele unui fel de „ius gentium european”, mai mult mai extins decât cel al românilor”.

Poziţia actuală a dreptului administrativ naţional în Uniunea Europeană este aceea a integrării într-un sistem global de îndepliniri de sarcini,în condiţiile în care nu mai operează prezumţia competenţei exclusive a statului în privinţa îndeplinirii sarcinilor faţă de populaţie.

În interiorul ordinii juridice europene a apărut necesar să se privească dincolo de frontierele naţionale şi să încerce să se răspundă la întrebarea:care sunt punctele comune şi diferenţele de soluţii reţinute de sistemele de drept administrativ naţionale, nu doar din interes teoretic si de drept comparat, ci şi din necesităţi practice. J.Schwarze arată că dreptul comunitar este format în primul rând din norme de drept administrativ, în particular de drept administrativ economic şi management public. Aceasta deoarece vizează pe de o parte organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare,actele emise de acestea şi conformitatea lor cu tratatele de bază ale comunităţii şi reglementările derivate, iar pe de altă parte vizează rolul de mijlocitor al administraţiilor publice naţionale în realizarea politicilor comunitare[6].

O importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea dreptului administrativ european a vut-o componenta jurisprudenţială.Astfel imensa majoritate a principiilor juridice generale recunoscute azi în dreptul comunitar ca fiind aplicabile actelor administrative au fost elaborate de Curtea Europeană dew Justiţie pe cale pretoriană.Curtea Europeană de Justiţie acţionează,în primul rând,ca o curte administrativă-în sensul dreptului continental-pentru Comunităţi, în scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre,precum şi  persoanele.

Punctul de plecare al jurisprudenţei administrative comunitare este considerat a fi hotărâtoare din 12 iulie 1957 în care Curtea Europeană de Justiţie a statuat că lipsa din tratatele de bayă a dispoziţiilor necesare pentru dezvolatrea unui litigiu cu caracter administrativ nu împiedică soluţionarea acestuia, urmând a se vedea în vedere legislaţia,doctrina şi jurisprudenţa statelor membre.Pornind de la o dublă restricţie-inexistenţa unei norme comunitare şi interdicţia denegării de dreptate-Curtea, prin bogata ei jurisprudenţă,a stabilit principii pe care toate statele membre trebuie să le respecte.Se pot menţiona stfel:principiul administraţiei prin lege, principiul proporţionalităţii, al certitudinii legale, protecţia solicitărilor legitime,nedescriminare,dreptul la o audienţă în cadrul procedurilor decizionale din administraţie, rapoarte interimare,condţii egale de acces la curţile administrative, responsabilitatea non-contractuală a administraţiei publice. Însă,de cele mai multe ori se observă că instanţa europeană un a oferit o bază comunitară sau naţională de drept pentru principii ca încrederea, certitudinea legală sau proporţionalitatea.Din contră, ea şi-a asumat autenticitatea lor sau a stabilit caracteristicile lor speciale ca principii de drept comunitar în cele mai scurte formule.

Aşa cum există anumite probleme care necesită reglementarea în cadrul dreptului administrativ naţional şi la nivel european,principiile administrării prin drept,conducerea administrativă non-discriminatorie şi echitabilă,  proporţionalitatea,siguranţa legală,protecţia drepturilor legitime şi menţinerea unui proces administrativ corect şi echitabil au eşit la iveală, au apărut ca probleme esenţiale.Ele reprezintă miezul şi începutul cristalizării dreptului administrativ europen.O invetariere sistematică a elementelor esenţiale ale dreptului administrativ european înseamnă analiza stabilităţii lui actuale şi descoperirea posibilităţilor de evoluţie.

 

Elemente de drept comparat

 

Sistemul judiciar ca ansamblu al structurilor organizatorice care concură la înfăptuirea actului de justiţie,reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social.Fără justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie. Ea este cea care veghează la apărarea valorilor sociale recunosute într-o societate democratică, la promovarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului.

Schimbarea structurilor economico-politice din ţara noastră şi amplificarea firească a circuitului cvil general a făcut necesară organizarea într-o nouă perspectivă a instanţelor judecătăreşti şi crearea unor organe de jurisdicţie speciale,cum este cazul Curţii Constituţionale.Restructurarea sistemului judiciar în România a culminat cu adoptarea noilor reglementări juridice în materie:Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.303/2004 privin statutul magistarţilo şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistarturii.Aceasta înseamnă că reforma din justiţie a fost finalizată şi că în acest domeniu mecanismele statale funcţionează ireproşabil.

Acest capitol îşi propune să înfăţişeze, în primul rând, principiile de organizare a sistemului judiciar sau Organizarea judecătorească, cum se numea în mod tradiţional, în lumina actualelor reglementări cu privire la dispoziţiile constituţionale şi  legale din unele state privitoare la răspunderea ministerială, dar şi a imperativelor impuse de integrarea României în structurile democratice europene.

 

3.1.2  Sisteme europene de administraţie publică  în Italia

 

Sisteme europene de administraţie publică  în Italia

Date generale

Denumirea oficială:Republica Italiană

Suprafaţa peninsulei este de 301.337 kmp.

Italia are o populaţie de 57.892.000 locuitori.Capitala ţării este oraşul Roma,cu o populaţie de peste 2.600.000 locuitori.

Italia este o republică parlamentară cu 20 de regiuni şi 108 provincii.Parlamentul Italiei este format din Senat şi Camera Deputaţilor.

Venitul naţional brut pe cap de locuitor este de 21.050 dolari S.U.A.

 

Premise istorice şi juridice

 

Teritoriul actual al peninsulei italice a fost locuit încă de la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr., când primul val indo-european a poposit pe aceste meleaguri; el a fost urmat de noi valuri italice[7].

Etruscii sunt cei care au sosit în Italia în secolele X-IX î.Hr.. În secolul al VIII-lea, grecii au întemeiat primele colonii în Sicilia şi în sudul peninsulei.Roma o modestă cetate din Latium, se emancipează în perioada 510-509, de sub suzenaritate etrsucă şi dvine un mare imperiu care a influenţat destinul Europeui şi a cladit bazele unuia dintre cele mai importante sisteme juridice.

În Evul Mediu, teritoriul Italiei de azi era format din importante state-oraşe care au avut un rol important în istoria dezvoltării economice europene şi a culturii universale (Genova,Florenţa,Veneţia.Milano,Bologna etc.).

Italia este o republică democratică în care justiţia este aşezată la locul ce i se cuvine. Principalele instanţe judecătoreşti care funcţionează în cadrul sistemului judiciar italian sunt tribunalele pentru minori, curţile de apel şi Curtea de Casaţie.În materie civilă, legea recunoaşte competenţa de soluţionare a unor litigii de mai redusă importanţă şi judecătorilor de pace.De asemenea în materie penală au fost instituite şi curţile cu  juri, în vederea soluţionării cauzelor ce privesc infracţiuni de o anumită gravitate.

 

Autoritatea executivă

 

Funcţionarii publici de carieră în Italia se împart în două grupe:angajaţi cu contract  pe baza dreptului muncii şi funcţionari publici de stat recrutaţi prin concurs.Trecerea de la o categorie la alta se face doar în urma organizării unor concursuri, şi examene susţinute după participarea directă a acelor funcţionari la diverse programe de pregătire.

Autoritatea executivă se exercită prin Consiliul de Miniştri numit de Preşedintele Republicii.Oţiunea Prşedintelui pentru Consiliul de Miniştri este formulată după un proces de consultare a partidelor politice desfăşurate sub conducerea Preşedintelui.Cele mai importante componente ale Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri sunt:

-Subsecretarul Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri, principalul colaborator al Preşedintelui şi Secretarul Consiliului de Miniştri;

-Departamentele, câteva sarcini de coordonare, altele responsabile pentru activităţi desfăşuarte în sectoare specifice.Câteva ministere sunt conduse de miniştri fără portofoliu, echivalent cu un ministru de stat.Acestea sunt ataşate Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi de obicei coordonează activitatea dintre diferite sectoare.

Secretariatul General care coordonează activitatea diferitelor ministere.

Biroul Preşedintelui Consiliului de Miniştri include:

-Consiliul de Cabinet,un compartiment responsabil pentru formularea propunerilor de soluţionare a problemelor politice presante şi pentru monotorizarea implementării programelor guvernului.Acest Consiliu este format dintr-un număr limitat de miniştrii reprezentând toate partidele în coaliţie.

-Conferinţa Permanentă a Regiunilor Statului, este un compartiment care coordonează acţiunile guvernului central şi ale guvernelor regionale.

-Consiliul Superior al Administraţiei Publice şi Şcoala Superioară de Administraţie Publică,ambele sunt administrate de Ministerul pentru Servicii Civile.

Consiliul de Miniştri –Autoritatea executivă în Italia este format din toţi miniştrii guvernului cu şi fără portofoliu. Pe baza unor legi nescrise, miniştrii sunt de obicei membri ai Parlamentului.Consiliul de  Miniştri este principala instituţie de fundamentare a deciziilor, responsabilă pentru toate proiectele Guvernului care urmează a fi aprobate înainte de prezentarea în Parlament.Exercită şi putere legislativă aprobând decretele şi hotărâri în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului de Miniştri numesc Şeful Departamentului de Administraţie publică, directorii generali din ministere şi intervin în soluţionarea situaţiilor de conflict dintre ministere.

Ministerul pentru Planificare Economică şi Buget nu are putere efectivă dar are atribuţii pentru coordonarea procesului de formulare şi implementare a programelor de infrastructură din sectorul public.Există de asemenea un număr de comisii interministeriale formate de miniştrii responsabili şi implicaţi direct în diferite domenii de activitate.Ei pregătesc şi coordonează activitatea Consiliului de Miniştri în sectoare specifice.Cea mai importantă comisie este Comisia Interministerială pentru Planificare Economică condusă de Ministerul pentru Planificare Economică şi Bugetară.Responsabilităţile ministerelor pot fi modificate.Fiecare minister este condus de un  ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de cel puţin un secretar de stat.Acesta este asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane responsabile pentru problemele legislative şi relaţii cu presa.

Guvernele locale

În fiecare din cele 92 de provincii există un Prefect al Republicii,potrivit modelului francez,numit de Consiliul de Miniştri.Acesta acţionează ca reprezentantul guvernului în provincie şi este subordonat Ministerului Public.Până în 1970, anul în care s-au constituit regiunile, competenţele Prefectului de Republică erau destul de mari, astăzi însă principala lui funcţie este să garanteze ordinea publică şi să intervină în cazurile de calamităţi naturale.

Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se suborodează direct Ministerului Public.El este de fapt un funcţionar public de stat, supervizează şi coorodnează administraţia la nivel local.Guvernul central numeşte un Comisar Guvernamental pentru fiecare regiune.Acesta este responsabil pentru controlul funcţiilor administrative delegate de stat regiunilor şi pentru coordonarea la nivel regional a funcţiilor statului şi administraţiei regionale.

Organizarea jurisdicţiilor

Judecătorii de pace au competenţa de a soluţiona litigiile ce au ca obiect bunuri mobile a căror valoarenu depăşesc suma de 5.000.000 de lire italiene (circa 3.000 de euro).De asemenea, judecătorii de pace au căderea de a soluţiona şi litigiile privitoare la pagubele pricinuite de autovehicule şi ambarcaţiuni, dacă valoarea acestor pagube nu depăşeşte suma de 30.000.000 de lire italiene.În fine judecătorii de pace au şi competenţa de a soluţiona unele cereri,indiferent de valoare, cum sunt cele ce au ca obiect nerespectarea legilor, regulamentelor ori cutumelkor privitoare la distanţa de plantare a arborilor, cele privitoare la modalitatea de folosire a serviciilor în coproprietate, precum şi unele litigii referitoare la raporturile dintre proprietari sau detentorii de bunuri.Modul de recrutare a judecătorilor de pace este stabilit prin Legea nr. 374 din noiembrie 1991.Ei sunt supuşi aceloraşi obligaţii ca şi judecătorii ordinari (art.10 din Legea nr. 374/1991).Hotărârile pronunţate de judecătorii de pace pot fi atacate ce apel în faţa tribunalului.Cele pronunţate în echitate pot fi atacate numai pe calea recursului în casaţie.

Tribunalul este o instanţă de drept comun în materie civilă.El judecă toate cauzele civile (cu excepţia celor date în competenţa judecătorului de pace) şi penale.De regulă, la tribunal, cauzele civile şi penale se judecă de către un singur judecător. Doar în anumite cauze strict determinate de lege, completul de judecată este format din trei judecători.

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată,distinctă de aceea a tribunalului de drept comun.Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale aunei curţi de apel.Tribunalul este compus dintr-un jedecător al curţii de apel,în calitate de preşedinte,dintr-un magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi un bărbat).Cei doi experţi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi).Ei sunt numiţi de Preşedintele Republicii,la propunerea ministerului justiţiei,pe o perioadă de trei ani.Competenţa materială a tribunalelor pentru minori este determinată de lege în funcţie de natura cauzelor.Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin formarea unor instanţe specializate.Astfel,în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă pricinile privitoare la minori-încuviinţarea adopţiilor,exercitarea autorităţii părinteşti, interdicţia şi incapacitatea minorului.Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a curţii de apel.

            Curtea cu juri este organizată în scopul soluţionării unor cauze penale grave. Ea se compune dintr-un magistrat al curţii de apel, care are calitatea de preşedinte,un magistrat al tribunalului şi din 6 juraţi.Curtea cu juri are competenţ de a judeca infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii pe viaţă sau o pedeapsă cu închisoare  maximă de 24 de ani, delictele împotriva statului, precum şi alte delicte expres prevăzute de art.5 C.proc.pen..

Curtea de apel este o instanţă de control judiciar ordinar.În fiecare district este organizată câte o curte de apel care, în general,are sediul în capitala acelui district.

Funcţia principală a curţii de apel este aceea de a reliza jedecata apelurilor,în materie civilă şi penală,îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de tribunale(art.53 lit.a) din Legea nr. 12/1941. Apelul are un caracter devolutiv,iar judecata în această fază procesuală este considerată ca un al doilea grad de jurisdicţie.Pe cale procedurală a apelului pot fi invocate orice neregularităţi de formă şi de fond,legea necuprinzând o enumerare limitativă a motivelor de apel.Curtea de apel jedecă princinile date de lege în competenţa sa, în complet format din 3 judecători de carieră.Secţia pentru minori este compusă însă din 5 membri, respectiv dintr-un judecător de la Curtea de Casaţie, în calitate de preşedinte,doi judecători de la curtea de apel şi doi experţi.

În Italia legea recunoşte şi tribunalelor competenţa de a soluţiona apelurile îndreptate împotriva hotărârii pronunţate de pretor şi de către judecătorii de pace.Ca un aspect cu totul particular, reţinem şi faptul că în Italia hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse comunicării. Hotărârile se depun după redactarea motivelor, la grefa instanţei,iar acest moment echivalează cu publicarea lor. Termenul de apel este de un an şi curge de la momentul depunerii hotărârii la grefa instanţei.

Consiuliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este şi în Italia un organism de maximă importanţă în garantarea independenţei magistraturii şi a imparţialităţii membrulor ce o compun[8].De aceea legiuitorul constituţional a acordat importanţa cuvenită insuşi modului de constituire a acestui veritabil guvern al magistraturii.

Potrivit art. 104 din Constituţie,Consiliul Superior al Magistraturii şi Procurorul general al Curţii Supreme de Casaţie fac parte de drept din Consiliul Superior al Magistraturii. Ceilalţi 30 de mebri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi, în proporţie de două treimi, dintre magistraţii de toate categoriile, iar o treime de către Parlament întrunit în şedinţă comună,dintre profesorii de ştiinţe juridice titulari şi dintre avocaţii cu peste 15b ani vechime în profesie.

Din simpla prezentare a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii rezultăcă,în Italia acest organism nu a fost conceput ca unul exclusiv corporarist, legiuitorul urmărind să-i asigure garanţi de obiectivitate prin chiar modul său de constituire. Totuşi,prezenţa celor mai înalţi magistraţi în acest organism –preşedintele Curţii Supreme de Casaţie şi Procurorul general de la Curtea Supremă de Casaţie-precum şi a unor membri cooptaţi din rândul cadrelor didactice universitare şi al avocaţilor sunt elemente de natură a oferi mai multe componente de obiectivitate acţiunii administrative şi disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliului Superior al Magistraturii este împărţit în mai multe comisii însărcinate cu rezolvarea diferitelor probleme ce intră în componenţa acestui organism. Orce deliberare şi hotărâre adoptată de Consiliu pesupune, în principiu, un examen în cadrul comisiei competente în materia respectivă.Una dintre cele mai importante comisii este aceea ce examinează plângerile personale private sau rapoartele conducătorilor de birouri judiciare îndreptate împotriva magistraţilor.Comisia poate propune ministrului justiţiei sau,după caz, Procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie declanşarea acţiunii disciplinare. O altă comisie este însărcinată cu examinarea cererilor de încetare temporară a funcţiilor judiciare şi autorizare pentru exercitarea altor funcţii decât cele judiciare şi care nu implică încetarea calităţii de judecător. Activitatea  de tragere la răspundere desciplinară se realizează de o secţie specială-secţia disciplinară-care este compusă din 9 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi de către acesta. Secţia disciplinară este prezidată de vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.Ea este considerată ca un organ de natură jurisdicţională.Deciziile acestei secţii pot fi atacate pe calea recursului în faţa Curţii de Casaţie.Recursul poate fi exercitat de magistratul acuzat,de ministrul justiţiei sau de procurorul general.

 

Ministerul Public

 

Ministerul Public este organizat în Italia în scopul apărării interesului public. Organizarea acestei instituţii în Italia a fost influenţată în mare masură de modelul francez.[9]Sarcinile Ministerului Public sunt stabilite prin Legea de organizare judecătorească şi prin Codurile de procedură penală şi civilă.Potrivit art.73 din Legea nr. 12/1941,Ministerul Public veghează la respectarea legilor, la soluţionarea rapidă şi eficientă a litigiilor, la apărarea drepturilor statului, ale persoanelor juridice şi ale incapabililor.

Prin Legea constituţională nr. 1/1989,în Italia răspunderea miniştrilor a căpătat o nouă reglementare.Astfel,potrivit art.96 din Constituţie,preşedintele Consiliului de Miniştri şi miniştrii pot fi puşi sub acuzaţie de către Pralament în şedinţa comună, pentru faptele comise în exerciţiul funcţiei lor, jurisdicţiei ordinare,cu o prealabilă autorizare a Senatului republicii sau a Camerei Deputaţilor, după caz..Conform acestei reglementări,competenţa stabilirii faptelor penale comise de miniştri a fost încredinţată judecătorului ordinar, cu aprobarea parlamentară de a proceda ca tare,după cercetări preliminare desfăşurate de un colegiu de magistraţi aparţinând puterii judecătoreşti,înzestrat şi cucompetenţa de a dispune clasarea.Atunci când se decide neînceperea procesului penal,respectiva hotărâre de clasare este definitivăşi drept urmare,nu este supusă nici unei căi de atac.Potrivit prevederilor art. 9 din Legea constituţională nr.1/1989,hotărârea care respinge autorizarea trebuie să fie luată cu majoritatea absolută a componenţilor camerei competente.

Datorită atribuţiilor care-i sunt conferite de lege, Ministerul Public este considerat,din punct de vedere tehnic,ca parte în proces[10], iar sub aspect funcţional,ca „un interpret al intereselor publice”.

Ministerul Public este organizat în parchete care funcţionează pe lângă Curtea de Casaţie, curţilor de apel, tribunale şi pe lângă tribunalele pentru minori.

 

Personalul juridic

 

Magistratura italiană este compusa din judecăori şi procurori.Ei se bucură de un statut asemenător, cu particularitatea că procurorii nu beneficiază de o inamivibilitatea egală cu aceea a judecătorilor.Judecătorii onorari ai tribunalelor sunt numiţi prin decret al ministrului justiţiei,la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii.Calitatea de judecător poat efi dobândită numai de persoanele care au cetăţenie italiană,au exerciţiul drepturilor civile şi politice,posedă aptitudini fizice şi psihice pentru exercitarea profesiei, au vârsta între 25-69 de ani, au reşedinţa într-o localitate din raza teritorială a instanţei la care urmează să fie numite,au licenţa în drept şi nu au suferit condamnări penale.Numirea acestor magistraţi se face numai pe o durată de trei ani.

Avocatura este şi ea organizată pe baza unor principii asemănătoare cu cele ce funcţionează în alte ţări democratice.Şi în Italia reprezentarea şi asistarea părţilor se realizează prin intermediul avocaţilor care sunt organizaţi pe baze liberale.

În mod tradiţional, şi în Italia s-a făcut distincţie între funcţia de reprezentare a părţilor în îndeplinirea actelor de procedură şi asistarea acestora în faţa instanţei de judecată.Reprezentarea în îndeplinirea actelor se făcea prin procuratori,iar asistarea prin avocaţi.În dreptul procesual civil italian, participarea părţii în proces printr-un avocat este obligatorie în faţa Curţii de Casaţie,în faţa curţilor de apel şi în faţa tribunalelor.În faţa tribunalelor de pace, participarea printr-un avocat este cerută de lege, ca regulă generală,numai în cauzele a căror valoare depăşeşte suma de un milion de lire italiene.

 

Curtea constituţională 

 

Curtea Constituţională italiană este una din primele instanţe de control al constituţionalităţii legilor, proconizată a fi creată după cel de-al doilea război mondial. Organizarea Curţii  Constituţionale italiene a fost stabilită chiar prin prevederile legii fundamentale din anul 1947.Potrivit art.135 alin.(1) din Constituţie, Curtea Constituţională este compusă din 15 judecători, numiţi după cum urmează o treime de către Preşedintele Republicii,o treime de către Parlamentul reunit în şedinţă comună şi o treime de către instanţa supremă, instanţele ordinare şi administrative.Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi dintre magistraţi, chiar pensionaţi pentru limită de vârstă, de la instanţele judecătoreşti superioare, ordinare şi administrative,dintre profesorii universitari de drept,titulari şi dintre avocaţii cu peste 20 de ani vechime în profesie.

Judecătorii Curţii sunt aleşi pentru mandat de 9 ani,ce nu poate fi reînnoit. Curtea îşi alege dintre membrii săi preşedintele pentru o perioadă de trei ani;el poate fi reales, ţinându-se seama îsă de termenul de încetare a funcţiei de judecător.

Curtea Constituţională este ea însăşi o autoritate jurisdicţională,independentă faţă de celelalte puteri publice.

Cea mai importantă atribuţie a Curţii şi care constituie însăşi raţiunea sa de afi este,fără îndoială, cea privitoare la controlul constituţionalităţii legilor. Acest control nu se limitează numai la legile adoptate de Parlamentul Republicii, ci se extinde şi asupra actelor cu putere de lege care sunt adoptate de stat şi de regiuni.Competenţa Curţii Constituţionale se extinde şi asupra legilor adoptate de regiuni. În această privinţă este util să precizăm că, potrivit art.127 alin.(3) din Constituţie, în cazul în care Guvernul Republicii consideră că o lege aprobată de consiliul regional depăşeşte competenţa regiunii sau contravine intereselor naţionale ori ale celorlalte regiuni, o restituie consiliului regional în termenul prevăzut pentru acordarea avizului. Dacă în consiliului regional aprobă legea din nou cu majoritatea absolută a membrilor săi, în teremen de 15 zile de la comunicare,Guvernul Republicii poate ridica excepţia de neconstituţionalitate a acesteia în faţa Curţii Constituţionale sau problema oportunităţii în faţa Camerelor.

A doua importanto categorie de atribuţii ale Curţii Constituţionale se referă la conflictele de atribuţii dintre puterile statului, dintre stat şi regiuni şi dintre regiuni.Legea fundamentală are în vedere doar conflictele de atribuţii dintre autorităţile expres menţionate, iar nu şi conflictele de competenţă, aceasta din urmă fiind date de lege în competenţa Curţii de Casaţie.

 

Sisteme europene de administraţie publică   în Franţa

 

Date generale

            Denumirea oficială:Republica Franceză

            Suprafaţa Franţei este de 543.965 kmp.

            Populaţia ţării este de 58.835.000 locuitori.Capitala Franţei este oraşul Paris cu o populaţie de peste 9.000.000 de locuitori.

            Franţa este o republică prezidenţială.Din punct de vedere administrativ, este compusă din 22 de regiuni şi 96 de departamente.

            Franţa are un parlament bicameral.Adunarea Naţională este alcătuită din577 de mebri,aleşi pentru un mandat de 5 ani, iar Senatul este compus din 321 de senatori,aleşi pentru un mandat de 9 ani.

Franţa este o republică indivizibilă,laică,democratică şi socială.aşa cum se menţionează în art. 2 din Constituţie.Organizarea şi funcţionarea Guvernului derivă din Constituţia din 1958,care recunoaşte principiile Declaraţiei Drepturilor  Omului şi din Constituţia din 1946. Constituţia din 4 actombrie 1958, aprobată prin referendum, a constituit punctul de pornire pentru reforma constituţională din 1962,potrivit căreia  Preşedintele Republicii este ales prin vot direct universal pentru o periaodă de 7 ani.Conform Constituţiei promulgate la 06.10.1958,amendată ultima dată în 1999, Franşa este republică prezidenţială.Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral,format din:

-Senat (321 membri, dintre care 296 reprezintă Franţa metropolitană,13 teritorii  de peste mări şi 12 francezii din străinătate).Senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani,de către un colegiu electoral alcătuit din delegaţi ai Adunării Naţionale şi reprezentanţi ai Consiliilor departamentale şi municipale; o treime din Senat se schimbă la fiecare 3 ani) şi

-Adunarea Naţională (577 membri,555 din Franţa şi 22 din teritoriile de peste mări; deputaţii sunt aleşi prin vot direct,pentru un mandat de 5 ani).

În ultimii zece ani, în Franţa au fost modificate modalităţile de realizare a sarcinilor şi de divizare a responsabilităţilor.O autonomie considerabilă a fost acordată autorităţilor teritoriale (regiuni,districte,municipalităţi). În paralel, administraţia centrală deleagă responsabilităţile sale încetul cu încetul, prin prefect, reprezentantul statului în fiecare district şi şeful serviciilor descentralizate ale statului. În acest cadru general, implementarea acţiunilor este, în principal, realizată de către funcţionarii publici recrutaţi şi selectaţi după o examinare specială.În cadrul serviciilor publice există corpul de elită (grands corp) format din specialişti cu profil tehnic şi administrativ care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Consiliului Statului, Curţii de Conturi, Inspectoratul Finanţelor,corpului diplomatic sau în alte „corps des mines”,”des pont set chaussees” şi în corpul tehnic din mediul rural.Şcoli prestigioase („les grandes ecoles) oferă posibilitatea perfecţionării pregătirii în instituţii de învăţământ superior, cum ar fi :Şcoala Naţională pentru Administraţie, Şcoala Politehnică şi Şcoala de Agronomie,care constituie cadrul de pregătire a personalului civilpentru administraţie.Din 1981,au început să apară schimbări majore în sectorul public din Franţa.În 1982, procesul de descentralizare a fost mai accentuat şi au fost delegate o serie de sarcini către autorităţile teritoriale,în special pentru domeniile educaţiei, sistematizării teritoriului şi protecţiei soaciale.În cadrul statului, sarcinile au fost divizate între administraţia centrală şi celelalte niveluri care desfăşoară activitatea sub autoritatea prefectului.

Obiectivul urmărit în administraţie este constituirea unui corp central de funcţionari publici responsabil pentru planificare,formare şi evaluare, în timp ce serviciile devin componente care contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor stabilite.Aceste idei sunt precizate prin legea din 6 februarie 1992 şi sunt considerate ca făcând parte dintr-un plan de descentarlizare. Începând din 1988 a fost lansată o politică amplă de modernizare a sectorului public care s-a concretizat în mutaţii în politica de personal, dezvoltarea unui dialog social cu sindicatele, iniţierea unui proces de evaluare a politicii publice şi căutarea unor posibilităţi de servire mai bună a clienţilor.Au apărut şi primele rezultate concrete constând în semnarea câtorva contracte pentru pregătirea personalului.Există peste 500 de centre de servicii şi 150 de centre speciale, unităţi administrative care încheie contracte cu administraţia  centrală pentru o perioada de trei  ani.Guvernul a doptat un „statut al serviciilor publice”.Din 1984 evoluat în sens pozitiv relaţia dintre stat şi unele organizaţii prestatorae de servicii publice din domeniile distribuţiei energiei electrice prin reţeaua naţională de electricitate, transporturilor feroviere, poştei şi telecomunicaţiilor.

Transporturile  au ca principal scop satisfacerea nevoilor umane prin deplasarea oamenilor, servirea economiilor naţionale şi internaţionale asigurând circulaţia mărfurilor şi schimburilor economice.Dacă se analizează importanţa transporturilor în determinarea preţurilor de producţie, respectiv nivelul PIB-ului fiecărei economii, transporturile se pot defini ca un sistem economic complex de producţei.

Căile ferate în Franţa .Reforma SNCF a fost prudentă,datorită eşecului negocierilor contractului colectiv de muncă în perioada 1996-1997 care a fost determinat de existenţa unui nivel insuportabil al datoriilor SNFC către stat,lipsa de transparenţă a relaţiilor dintre stat şi SNCF,necesitatea adoptării unor soluţii durabile şi eficiente.Prin legea intrată in vigoare la 1 ianuarie 1997, s-a creat o nouă instituţie publică naţională-Reseau Ferre de France (RFR),căreia i-au fost transferate elementele de infrastructură şi imobilele care aparţineau statului şi care nu erau destinate exploatării serviciilor de transport.

Serviciile publice de telecomunicaţii.Serviciile publice au fost o perioadă bună d etimp monopolizate.Conceptul monopolului natural şi economia de scară cereau ca aceste reţele de telecomunicaţii să reprezinte o singură entitate.Ulterior, evoluţia teoriei economice,în special în domeniul telecomunicaţiilor a început să reflecte în mod diferit situaţia serviciilor publice.

Serviciile publice poştale.Implicarea statului în reglarea servicilor poştale este legată de obligaţiile pe care acesta le impune chiar atunci când este vorba de un mediu concurenţial.Nevoia de îmbunătăţire a servicilor poştale este foarte veche.Exigenţele statului cu privire la operatorii se bazează pe anumite principii, şi anume:reţea densă de birouri de poştă şi calitatea crescândă a serviciilor,tarife omogene şi rezonabile,accesibilitate uşoară la cutiile de scrisori.Odată cu crearea Uniunii Poştale Universale (UPU),schimburile poştale interanţionale au fost regelementate printr-o legislaţie comună aplicată la toate ţările membre,dar decalajele economice dintre state şi modificările de fond produse pe piaţa comunicaţiilor au determinat devansarea UPU de către politica şi practica poştală europeană.

Autoritatea executivă   

 

Este divizată între Preşedintele Republicii şi Primul Ministru.Nominalizările pentru posturile din activităţile civile şi militare, de la cel mai înalt nivel al statului, sunt de competenţa Preşedintelui Republicii.Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect şi director în administraţia publică,sunt făcute de către Consiliul de Miniştri.

Guvernul Central

Şeful Guvernului este Primul Ministru.Guvernul este format din Primul Ministru,un număr de ministere şi secretariate de stat.Structura Guvernului poate varia.Unii miniştri sunt denumiţi miniştri secretari de stat şi au un rol important în echipa guvernamentală.Aceştia pot fi secondaţi de alţi miniştri.Nici un membru al guvernului nu poate fi membru al Parlamentului. Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvadipermanente. Miniştri şi secretarii de stat au propriile lor birouri conduse de către asistenţi.Primul Ministru, care este numit de către Preşedintele Republicii este responsabil pentru acţiunile Guvernului potrivit art.21 din Constituţie. Aceasta organizează activitatea Guvernului şi este ajutat de asistenţi şi de Secretariatul General al Guvernului.

Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri administrative care imlică activitatea Guvernului.Membrii Secretariatului lansează propuneri Pralamentului şi verifică legalitatea documentelor semnate de Preşedintele Republicii şi de Primul Ministru.Acesta verifică legalitatea tuturor textelor înainte de a fi publicate în Jurnalele oficiale.Alte structuri care se află sub autoritatea Primului Ministru sunt Direcţia Generală pentru Adiministraţie şi Servicii Publice, Centrul Interministerial de Informatică Administrativă, Serviciul de Informare şi Difuzare, Secretriatul General pentru Apărare Naţională, Secretariatul General pentru Cooperare Interanaţională care corelează activitatea ministerelor cu legislaţia europeană şi asigură implementarea deciziilor Uniunii Europene.

 

Ministerele –Departamentele

 

Pot fi create sau dizolvate perin decret.Responsabilitatea pentru fiecare minister este precizată prin ordinele Consiliului de Miniştri după consultarea Consiliului de Stat.Fiecare minister se află sub conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de miniştri delegaţi sau secretari de stat.Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea conţinutului legilor,dar şi instrucţiuni speciale pentru personalul din administraţie.Ministrul fundamentează şi implementează propriul buget care apare în fiecare an exprimat într-un decret.Biroul Personal al Ministrului este un grup de consultanţă format din consilieri numiţi de ministru.

Departamentele externe care au sarcini la nivelul ministerelor,sunt dublu subordonate,ministerului de resort local şi regional.

 

Jurisdicţiile de ordin judiciar

 

Sistemul judiciar francez,ca orice alt sistem de organizare a instanţelor judecătoreşti,este structurat într-o formulă piramidală, în vârful căruia se află Curtea de Casaţie.În cadrul acestui sistem  sunt organizate atât jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale, cât şi cele având un caracter penal.Sistemu francez se caractereizează şi prin existenţa unor instanţe specializate.Toate acestea sunt instanţe de fond sau de prim grad.Al doilea grad de jurisdicţie se realizează în faţa curţilor de apel.

Categoria jurisdicţiilor civile, comerciale şi sociale cuprinde les tribunaux de grande instance (tribunalele de mare instanţă),les tribunaux d`instance (tribunale de instanţă), les tribunaux de commerce (tribunale comerciale), les conseils de prud`hommes (tribunalele de muncă),  les tribunaux paritaires de baux ruraux (tribunalele paritare pentru bunurile rurale sau tribunalele agricole) şi les juridictions en matiere de securite (jurisdicţiile în materie de securitate socială).

Les tribunaux de grande instance

 

Tribunalele de mare instanţă sunt instanţe de drept comun.Ele joacă în cadrul sistemului judiciar francez rolul pe care, în dreptul românesc, îl ocupă judecătoriile.

În fiecare departament funcţionează,în prezent,cel puţin un tribunal de mare instanţă.În totat există în Franţa metropolitană şi în ţările de peste mări (departements d`outre-mer) 181 de tribunale de mare instanţă.Ele sunt conduse de către un preşedinte şi alcătuite din cel puţin un judecător,un judecător de instrucţie şi un procuror.Tribunalele de mare instanţă care au mai mult de cinci membri sunt constituite în secţii specializate,conduse de către un prim-vicepreşedinte.

Tribunalul de mare instanţă este o jurisdicţie de drept comun astfel că are competenţe de a soluţiona toate cazurile civile, cu excepţia acelora date de lege în competenţa altor instanţe,sau cum se exprima unii autori francezi[11], o competenţă deschisă.Principiul enunţat cunoaşte şi unele limitări determinate de natura litigiilor sau de valorea pretenţiilor invocate prin cererea de chemare în judecată.Astfel, din primul punct de vedere, litigiile de natură comercială sunt conferite tribunalelor comerciale, iar cele de muncă, tribunalelor ), des  prud`hommes.Din punct de vedere valoric, competenţa tribunalului de mare instanţă etse atrasă numai de litigiile civile a căror valoare depăşeşte suma de 350.000 de franci francezi (circa 60.000 euro).Legea atribuie tribunalelor de mare instanţă şi o competenţă exclusivă:în materia acţiunilor privitoare la starea persoanelor şi la relaţiile de familie, în acţiunile privitoare la drepturile reale imobiliare,în materie de proprietate incorporală,în materia executării silite,precum şi în materia procedurilor colective, deschise împotriva peroanelor juridice de drept privat (necomerciale) sau împotriva agricultorilor. Competenţa teritorială a tribunalelor de mare instanţă nu corespunde în mod obligatoriu unei circumscripţii administrative determinate.Regula generală este aceea potrivit căreia există un tribunal de mare instanţă în fiecare departament.El are sediul în capitala departamentului respectiv.

 

Tribunaux d`instance

 

 

Tribunalele de instanţă ocupă un loc aparte în cadrul sistemului judiciar francez.Acestea sunt jurisdicţiile pentru micile cranţe.Ele au fost create sub influenţa modelelor olandeze şi engleze precum şi a spiritului revoluţionar de la sfârşitul secolului al XIX-lea.În prezent în Franţa funcţionează  473 de tribunale de instanţă care tind să devină tot mai mult un fel de „sucursale locale ale tribunalelor de mare instanţă”.Aceasta deoarece tribunalele de  instanţă n-au magistraţi proprii aceştia fiind desemnaţi de tribunalul de mare instanţă.Pe de altă preşedintele tribunalului de mare instanţă are competenţa de a exercita un control cu privire la funcţionarea tribunalelor de instanţă din raza teritorială a celui tribunal.

Competenţa materială a tribunalelor de instanţă este limitată la litigiile privitoare la micile creanţe, cum sunt:acţiunile personale mobiliare până la valoarea de 7.600 de euro.De asemenea,competenţa sa se extinde şi asupra unor acţiuni rurale,cum sunt cele privitoare la grăniţuire şi servituţi.Un judecător al tribunalului de instanţă îndeplineşte şi funcţiile unui judecător de tutelă.În această ultimă calitate,judecătorul de tutelă prezidează şi consiliul de familie.Tribunalele de instanţă au avut o evoluţie spectaculoasă în ultimiia ani iar preocupările de a găsi soluţii pentru reabilitarea fostului judecător de pace continuă.Ultimele propuneri legislative preconizează unirea celor două categorii de instanţe-tribunalele de mare instanţă şi tribunalele de instanţă-într-o singură entitate judiciară.Propunerea este una dintre cele destinate a realiza o simplificare corespunzătoare a organizării judiciare.

 

Tribunaux de commerce

 

Tribunalele comerciale sunt cele mai vechi jurisdicţii franceze.Instituţia a fost introdusă în Franţa,în secolul al XV-lea, pentru a judeca neînţelegerile privitoare la operaţi comerciale realizate cu priejul diferitelor târguri.Ea a fost în acea epocă doar o jurisdicţie temporară,ce funcţionează în perioada târgurilor.Utilitatea acestor jurisdicţii a făcut ca print-un edict al lui Carol al IX-lea din anul 1563 să se înfiinţeze mai multe tribunale comerciale permanente, în câteva mari oraşe comerciale, ca Lyon,Toulouse şi Rouen.

În Franţa există în prezent un număr de 227 de tribunale comerciale,având un număr de peste 3000 de judecători consulari.Particularitatea principală a tribunalelor de comerţ vizează modul lor de alcătuire.Într-adevăr,în Franţa judecătorii consulari sunt aleşi,iar nu numiţi,dintre comercianţii care întrunesc condiţiile impuse de lege.Alegerea judecătorilor se face în două trepte:în primul rând, comercianţii şi industriaşii aleg delegaţii consulari,iar aceştia din urmă,împreună cu membrii jurisdicţiilor şi camerelor de comerţ aleg la rândul lor,judecătorii comerciali.

Judecătorii consulari sunt aleşi dintre persoanele înscrise pe listele electorale de delegaţi şi care au împlinit vârsata de 30 de ani,au desfăşurat o activitate comercială timp de cel puţin 5 ani şi nu au făcut obiectul unei proceduri de reorganizare sau de lichidare judiciară.

O altă particularitate importantă a tribunalelor comerciale rezidă şi în faptul că judecătorii consulari nu sunt retribuiţi pentru activitatea desfăşurată, împrejurare ce a generat şi acuzaţii grave împotriva acestora, în legătură cu lipsa lor de impaţialitate.O decizie a Guvernului francez, din 14 octombrie 1998, a prevăzut introducerea treptată a unor judecători de profesie în cadrul tribunalelor comerciale.Recent, Guvernul francez a pregătit o mare reformă a tribunalelor comerciale care a provocat deja mari controverse,inclusiv o grevă a judecătorilor consulari.

Conseils des  prud`hommes

 

Tribunalele de muncă îşi au originea în Vechiul Regim,când exista la Lyon o jurisdicţie paritară, însărcinată să judece litigiile dintre fabricanţii de mătase şi muncitorii lor.Tribunalele de muncă sunt instanţe de drept comun în materia litigiilor de muncă.Rolul lor nu este numai acela de a soluţiona, cu putere de lucru judecat, litigiile dintre angajatori şi angajaţi,ci şi de a încerca concilierea părţilor.De aceea Roger Perrot remarca, că rolul primordial al jurisdcţiei de muncă este concilierea părţilor hotărârea neintervenind  decât în lipsa unei asemenea concilieri.Potrvit legii, orice cerere promovată în faţa tribunalului de muncă trebuie să fie adresată unei secţii speciale care poartă denumirea de birou de conciliere-bureau de conciliation-acesta aând doar misiunea de a încerca obţinerea unei soluţii amiabile.Biroul de conciliere este alcătuit din doi membri:un consilier de muncă al salariaţilor şi un consilier reprezentând pe patroni, fiecare având dreptul de prezida  şedinţele de conciliere în mod alternativ.Această fază prealabilă de conciliere este obligatorie.Numărul consilierilor de muncă care alcătuiesc un tribunal diferă în funcţie de importanţa acestuia şi de volumul cauzelor.În prezent în Franţa există cel puţin un tribunal de muncă în circumscripţia fiecărui tribunal de mare instanţă.Regula parităţii este esenţială în cadrul jurisdicţiei franceze de muncă, astfel că nici o derogare de la acest principiu nu este de îngăduit. Aceasta înseamnă că întotdeauna hotărârea trebuie să fie pronunţată de către cei patru consilieri.

Potrivit legii,consilierii de muncă beneficiază de un statut particular care ţine seama de dubla lor calitate de judecători aleşi de salariaţi în cadrul unei activităţi profesionale.În calitate de judecători consilierii de muncă au câteva obligaţii similare cu cle impuse de lege judecătorilor: obligaţia de a preta jurământul şi cea de a se cconforma interdicţiilor şi incompatibilităţilor impuse de lege judecătorilor, respectarea obligaţiei de imparţialitatea, obligaţia de a respecta secretul deliberării.

 

 

 

 

           

 

            Ministerul Public

 

Ministerul Public este o instituţie originală a dreptului francez,care îşi are rădăcinile în vechiul drept francez.Misiunea este aceea de a veghea la respectarea ordinii publice, la apărarea interesului social şi aplicarea corectă a legii.Cu toate acestea,Ministerul Public nu este considerat de unii autori ca un reprezentat al statului care este însărcinat să apere cu necesitate interesele sale.Remarcăm totuşi şi considerarea Ministerului Public ca un agent al puterii executive, care acţionează sub autoritatea ministrului justiţiei.Potrivit art.311-15 Cod de organizare judiciară, procurorul Republicii poate,în orice materie,să exercite acţiunea în faţa tuturor jurisdicţiilor de prim grad stabilite în circumscripţia sa.Drept urmare, Ministerul Public nu este organizat în Franţa pe lângă toate jurisdicţiile, ceea ce înseamnă că el nu poate interveni şi în cadrul jurisdicţiilor pe lângă care nu funcţionează un parchet.În primul rând, notăm existenţa câte unui parchet pe lângă fiecare tribunal de mare instanţă.Parchetul este condus de către un procuror  a Republicii ajutat de unul sau mai mulţi colaboratori, numiţi substituţi.Pe lângă fiecare curte de apel funcţionează câte un parchet general, care este condus de către un procuror general.El are în subordine două categorii de magistraţi: avocaţi generali şi substituţi generali.Avocaţii generali pun concluzii în instanţă în numele procurorului general al parchetului, iar substituiţii au funcţii administrative.Un parchet general funcţionează şi pe lângă Curtea de Casaţie.Acest Parchet General este condus de către un procuror general de pe lângă Curtea de Casaţie.La Curtea de Casaţie nu există substituţiai procurorului general, ci numai avocaţi generali.Colaboratorul direct al  procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie este primul avocat general de la Curtea de Casaţie.De notat faptul că, în pofida poziţiei sale ierarhice,procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie nu are nici o autoritate faţă de procurorii generali ai parchetelor pe lângă curţile de apel, aceştia fiind subordonaţia direct ministrului justiţiei.

Atribuţiile Ministerului Public au o întindere diferită în funcţie de materia supusă jedecăţii.În materie penală,procurorul joacă un rol impotant în stabilirea răspunderii penale şi în apărarea ordinii de drept.De aceea, legea îi conferă acestuia posibiliatate de a promova acţiunea penală şi de a exercita în calitate de parte în proces;se spune uneori că procurorul este „avocatul societăţii”.În materie civilă,rolul procurorului este diminuat, el având posibilitatea de a interveni într-o procedură doar pentru a aprezenta concluziile sale în legătură cu modul de aplicare a legii.Procurorul poate fi parte principală numai în cazurile strict determinate de lege cum este cazul acţiunilor privitoare la starea civilă,la declararea dispariţiei, în acţiunile privitoare la încredinţarea minorilor şi exercitarea autorităţii părinteşti,în acţiunile privitoare la validitatea căsătoriilor etc.

Sisteme europene de administraţie publică   în Grecia

 

Date generale

            Denumirea oficială:Republica Elenă

            Suprafaţa Franţei este de 131.960  kmp.

            Capitala:Atena

            Populaţia ţării este de 10.647.529 locuitori.

Conform Constituţiei, intrate în vigoare la 11.06.1975, amendate ultima oară în martie 1986, Grecia este o republică parlamentară.Puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, format din 300 membri,aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani.Puterea executivă este exercitată de un Cabinet,condus de un prim-ministru.Consiliul Republicii (foştii preşedinţi democrtaţi, primul ministru, liderul opoziţiei şi prim-miniştrii guvernelor care s-au bucurat de încrederea Parlamentului) este condus de preşedintele ţării şi se întruneşte atunci când partidul majoritar se află în imposibilitatea de a  forma guvernul.Consiliul Republicii autorizeză preşedintele să numească un prim-ministru care este sau nu membru al Parlamentului sau să dizolve Parlamentul.Şeful statului, preşedintele este ales de Parlament, pentu cel mult două mandate de 5 ani.Grecia este un stat unitar caracterizat printr-o centralizare puternică a sistemului administrativ.De altfel, se poate considera că centralizarea sistemului administrativ este un element de tradiţie în Grecia.

 

Sistemul administrativ

 

După căderea dictaturii şi câştigarea puterii de către coaliţia centru-dreapta au fost organizate alegeri libere.Printr-un referendum a fost abolită monargia şi confirmată republica.În anul 1975 a fosdt votată noua Constituţie,potrivit căreia Grecia este o democraţie reprezentativă cu un regim parlamentar şi un Preşedinte ca Şef de Stat.Numele oficial al ţării este Republica Elenă. Din 1981,Grecia este un membru plin al Uniunii Europene.Odată cu publicarea noii Constituţii a fost accentuat rolul puterii executive exercitată de Preşedintele Republicii, în timp ce au fost reduse corespunzător responsabilităţile în domeniul legislativ şi cele de control ale Adunării Naţionale. Principalele fundamente prevăzute de Constituţia Greciai sunt următoarele:

-Suveranitatea poporului;

-Democraţia reprezentativă;

-Flexibilitatea manifestată în separarea puterilor;

-Statul se bazează pe lege;

-Bunăstarea statului;

Constituţia recunoaşte drepturile economice şi sociale,introduce planificarea economică,protecţia mediului şi ia măsuri împotriva naţionalizării.

Potrivit actualei Constituţii există deşi cu un grad destul de mare de flexibilitate separarea puterilor în stat,problematica pe care  o abordăm în continuare.

           

            Autoritatea legislativă

 

Aparţine Parlamentului care are o singură ameră şi reuneşte un  număr de 300 deputaţi, aleşi pentru o perioadă de patru ani.

Deputaţii trebuie să aibă vârsta minimă 25 ani.Mandatele nu pot fi cumulate.Din numărul total de locuri 12 sunt rezervate pentru Deputaţii de Stat, care nu sunt aleşi potrivit procedurii electorale Iniţiativa aparţine Parlamentului şi Guvernului, cu execepţia legilor care implică aspecte de ordin financiar,determinare de venituri şi  cheltuieli,aspecte care ţin de administraţia patrimoniului statului care pot fi iniţiate doar de Guvern.

Adunarea Naţională poate fi dizolvată de Preşedintele Republicii,dar pentru aceasta este nevoie de un vot de neîncredere împotriva Guvernului, sau membrilor lui, ce trebuie semnat de 61% din deputaţi.

Autoritatea legislativă îşi desfăşoară activitatea în comisii parlamentare care analizează proiectele de acte normative.Aceste comisii îşi desfăşoară activitatea în următoarle domenii:cultură,apărare naţională,afaceri externe,economic,social,administraţie publică,ordine publică şi justiţie,producţie şi comerţ.Aceste comisii reunesc 40-50 membri, iar structura lor este influenţată de factorul politic.Comisiile pot decide audierea unei persoane:funcţinar public,reprezentant al autorităţii locale, sindicatelor sau a exeperţilor atunci când se solicită intervenţia sau Parlamentul consideră necesară implicarea lor. Deciziile sunt adoptate prin votul majorităţii în cadrul unor şedinţe care sunt publice.Comisiile parlamentare sunt constituite ad-hoc când desfăşurarea activităţii legislative implică iniţierea lor.De obicei acestea sunt formate din 10-20 deputaţi, şi sunt complet dizolvate după încheierea misiunii pentru care au fost constituite iniţial.

 

 

Autoritatea executivă

 

Aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului.Guvernul este condus de Primul Ministru,numit Preşedinte.El trebuie să fie şeful partidului care a obţinut majoritatea în alegeri sau o persoană acceptată de membrii coaliţiei.Pentru acest motiv Primul Ministru concentrează în mod efectiv puterea guvernamentală în propriile sale mâini.

Amendamentul adus Constituţiei în anul 1986 a schimbat efectiv centrul de greutate în exercitarea autorităţii executive,în sensul că Primul Ministru are autoritatea executivă cea mai mare şi este ales de populaţie spre deosebire de Preşedinte care este ales prin vot indirect şi are un rol limitate.

În viaţa politică şi administrativă din Grecia există o tendinţă către centralism şi importanţa individului,care plasează Primul Ministru în centrul celor mai importante aspecte politice, caracteristică manifestată accetuat în special atunci când titularul acestei funcţii publice este un tip cu personalitate puternică.

Dacă nu există partid care să fi obţinut majoritatea absolută în Parlament Primul Ministru este nominalizat potrivit următoarei proceduri:Preşedintele Republicii solicită şefului partidului cu majoritatea relativă, cercetarea situaţiei pentru formarea unui guvern agreat de Adunarea Naţională.Dacă această operaţiune eşuează,se face o altă investigaţie din partea şefului celui de al doilea partid cu poziţie importantă în viaţa politică şi dacă este necesar,procedura se repetă cu al treilea şef de partid reprezentativ. Fiecare procedură durează aproximativ trei zile după care ,dacă rezultatul este nesatisfăcător, Preşedintele Republicii convoacă şefii partidelor în Adunarea Naţională pentru a  confirma imposibilitatea formării Guvernului şi declanşarea altei proceduri politice.Ele pot fi responsabile organizarea noilor alegeri.Dacă acordul nu este obţinut Preşedintele deleagă această sarcină şefului Consiliului de Stat, Curţii de Apel sau Curţii de Conturi.Parlamentul este apoi dizolvat şi au loc noi alegeri legislative.

Funcţiile Primului Ministru sunt:

-asigură unitatea şi coordonarea activităţii Guvernului şi a propriilor iniţiative;

-conduce administraţia publică astfel încât să pună în aplicare politica guvernului;

-propune înfiinţarea sau desfiinţarea unui minister, respectiv numirea sau demisia unui ministru;

-ca şef arbitrează neânţelegirile care au loc între membrii propriului Cabinet;

-nominalizează secretarii de stat şi serviciile independente

Serviciile aflate sub autoritatea Primului Ministru sunt:

-Biroul Primului Ministru;

-Secretariatul Cabinetului;

-Serviciul Naţional de Informatică;

-Comisia Centrală pentru Elaborarea  Legilor.

Primul Ministru, ca şef al Guvernului  oferă suportul logistic (administrativ şi financiar) pentru aceste servicii,dar există de asemenea posibiliatea ca, la recomandarea Primului Ministru şi a Ministrului de Finanţe, Preşedintele să le transforme prin decret prezidenţial în servicii independente.

Biroul Primului Ministru reuneşte 130 de persoane dintre care 15 îşi desfăşoară activitatea în posturi publice importante de supervizare.Nominalizarea lor se face prin Decret de către Primul Ministru publicat într-un ziar oficial.

Secretariatul Cabinetului în 1990 era un serviciu public independent aflat în suordinea directă a Primului Ministru.Postul Secretariatului de Cabinet şi alte 10 posturi de asistenţă sunt vacante şi pot fi ocupate doar după promulgarea unui decret de Primul Ministru.Restul personalului este numit pentru o perioadă de trei ani printr-un Ordin al Primului Ministru publicat într-un jurnal oficial.

Astăzi Secretariatul Cabinetului este un serviciu administrativ şi nu are un rol atât de important ca de exemplu Secretariatul General al Guvernului Franţei.

Principalele sarcini ale angajaţilor acestui compartiment sunt:pregătirea şi urmărirea aplicării deciziilor guvernului,programarea şedinţelor cabinetului,publicarea actelor într-un jurnal oficial.În prezent în cadrul Secretariatului de Cabinet lucrează aproximativ 15 persoane dintre care 5 sunt titulari de funcţii publice de superviazre.

 

Ministerele

 

Potrivit Constituiţiei,singurele ministere care trebuie să existe în mod obligatoriu sunt: Finanţe, Economie Naţională, Justiţie.În prezent există 21 ministere.O structura care fucţionează la nivelul unui minister elwn este Comitetul Interminiaterial pentru Preţuri din care fac parte:Miniştrii Economiei Naţionale, Finanţelor,Agriculturii, Muncii, Comerţului şi Industriei, Cercetării şi Tehnologiei.

Consiliul de Stat are rolul de instituţie supremă pentru soluţionarea cazurilor din sistemul administrativ, fiind constituit după modelul Consiliului de Stat Francez.Curtea de Conturi are în principal următoarele atribuţii:

-definitivează conţinutul actelor normative referitoare la sistemul de pensii şi retragere din activitate;

-verifică situaţia financiară în conturile instituţiilor statului urmărind ca acestea să fie în principal în conformitate cu legislaţia şi regulamentele existente în vigoare;

-transmite Adunării Naţionale un raport depsre situaţia financiară a statului;

-oferă un punct de vedere atunci când este solicitat de către un minister.

 

               Reprezentarea Administraţiei Centrale la Nivel Local

 

Administraţia statului are trei niveluri de descentralizare:

-Districtul:subprefectură,canton,eparhie;

-Departamente;

-Regiunea.

Legăturile între ele sunt evidente şi în procesul decizional.Acesta începe la nivelul departamentului,regiunea partcularizeză conţinutul actelor analizate, asigură coordonarea lor şi integrarea în politica de dezvoltare regională.

Conducerea este asigurată de secretarul general de regiune care este reprezentantul direct al guvernului la nivel regional pentru problemele de planificare şi dezvoltare regională.El esre subordonat Ministerului Public cu care se consultă permanent şi urmăreşte modul de executare a deciziilor administrative.

Secretarul general de Regiune este şeful Consiliului Regional responsabil pentru planificarea,coordonarea şi dezvoltarea regională.Membrii acestuia sunt prefecţii,şefii departamentelor constitute, Şeful Consiliului General (al doilea nivel al guvernului  local)şi reprezentanţii uniunilor locale de la nivelul municipalităţii, ale fiecărui departament.Între secretarul general al regiunii şi prefecţii din depertamentele corespunzătoare nu există relaţii ierarhice, deoarece fiecare este şef la câte un nivel descentralizat al guvernului şi are propria responsabilitate.La conducerea fiecărui departament este Prefectul, considerat reprezentantul direct al Guvernului şi se subordonează Ministerului Public dar şi altor ministere ale căror responsabilităţi le exercită la acest nivel.

El este responsabil pentru aplicarea politicii Guvernului ca organ suprem al administraţiei la nivel local.Prefectul este superior din punct de vedere ierarhic faţă de toate sefviciile civile,poliţie,autorităţi portuare, dar nu faţă de autrităţile juridice reprezentate de Curtea de Conturi.De asemenea este şeful serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi are toate responsabilităţile în aplicarea deciziilor transmise de ministere pentru a fi aplicate la acest nivel.

 

Guvernul local

 

Conţine ca subunităţi administrative locale demi şi kinotites.

Grecia se caracterizează printr-un gran înalt de divizare, prin urmare guvernul la nivel local reuneşte 5921 municipalităţii (361 demi şi 5560 kinotites) din care 4724 au populaţie mai mică de 1000 locuitori.Marele număr de municipalităţi reprezintă într-adevăr o problemă pentru autorităţile administrative din această ţară.

Municipalităţile sunt administrate de Consiliile Municipale şi Primari sau de un şef aleşi prin vot direct universal pentru o perioadă de 4 ani.Cel care câştigă trebuie să obţină majoritatea voturilor (50+1).În municipalităţi cu mai mult de 50000 de locuitori, dacă această majoritate nu este obţinută, se organizează alte alegeri o săptămână mai târziu cu participarea primilor doi rămaşi în cursă după primul tur de scrutin.Primarul este ales direct de cetăţeni.Consiliul Municipal al unui demi are 11-42 membri şi al unui kinotites între 7-11 membri, în funcţie de populaţia municipalităţii.Oraşele Atena, Pire şi Salonic sunt împărţite.Pentru buna desfăşurare a activităţii la acest nivel se constituie comisiile municipale,care sunt responsabile pentru executarea deciziilor Consiliului Municipal în limitele prevăzute de lege.

Comisiile sunt constituite de vice-primarul desemnat de Primar şi alţi 6 membri,funcţie de mărimea Consiliului Municipal.

Responsabilităţile autorităţilor locale sunt împărţite în:

-Exclusive:construirea şi menţinerea reţelelor de provizionare cu apă,a sistemelor de canalizare,a drumurilor,podurilor şi serviciilor de curăţenie etc.

-Cooperative:promovare în domeniul economic,social,cultural,turistic,construirea de centre de sănătate, şcoli,biblioteci, centre culturale.


[1] A se vedea în acest sens Ioan Alexandru- Administraţia publică. Teorii. Relaţii. Perspective, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, 2001, P.601

[2] Cu privire la concepţia asupra suveranităţii înainte de crearea Comunităţilor Europene a se vedea: Hans Kelsen- Das Problem der Souveranitat und die Theorie des Volkesrechts.

[3] Ion Craiovan –Introducere în filozofia dreptului,Editura All Beck ,Bucureşti, 1998, p. 99

[4] Jurgen Schwarze op.cit. (European Administrative Law…),p.3

[5] O.Mazer- Teoria dreptului administrativ francez, Strassburg, 1886. Despre influenţa dreptului francez asupra operei lui O. Mazer, vezi de exemplu, R. David, Marile sisteme de drept contemporane, ediţia a 8-a ,Paris, 1982, p. 87

2-astfel dreptul administrativ european tratează în mare parte aspecte care se referă la rolul de mijlocitor al administraţiilor publice naţionale,asigurând libera competiţie a firmelor din teritoriul Uniunii Europene,stimulând astfel să atingă standardele specifice statelor membre şi acordând sprijin înterprinderilor,sprijin autorizat şi monotorizat de către Uniunea Europeană, OECD,1999.European Principles for Public Administration.

Referire la obigaţia Curţii de a evita negarea justiţiei demonstrează clar influenţa gândirii juridice franceze.Interdicţia binecunoscută a refuzului justiţiei din Art. 4 al Codului Civil precizează :”Le juge qui refusera de jouer,sous pretexte du silence,de l insuffisance de la loi,pourra etre poursuivi comme coupable de deni de justice”.

[7] Pentru amanunte a se vedea H.C. Matei ,S.Neguţ,I.Nicolae,op.cit.,p.250,251.

[8] Pentru amanunte a se vedea A.Piyyourusso,Les fonda’ements constitutionnelles de „l autogouvernement” de la magistrature,în Les Conseils superieures de la magistrature en Europe,p.235-250.

[9] A.Pizzorusso,op.cit.,p.248

[10] C.Mandrioli,op.cit.,p 370.De asemenea,a se vedea P.Calamandrei,Instituciones de derecho procesal civil vol II 1973, p. 432-442

[11] F.Kernaleguen,op.cit.,p.118

Lucrari de licenta la comanda!

21 Mar

LUCRARI DE LICENTA SI DIZERTATIE

Ai nevoie de o lucrare de licenta sau de o lucrare de dizertatie? Echipa noastra iti vine in ajutor! Site-ul nostru iti sta la dispozitie cu o gama diversificata de lucrari de licenta/dizertatie din care tu iti poti alege teme dorita. Preturile pe care noi le practicam sunt accesibile buzunarului oricarui student ce isi doreste nota maxima la examenul de licenta. Nu ezita sa ne contactezi! Alege calitatea mai intai de toate! Poti obtine o lucrare de licenta complet gratuit. Singurul lucru pe care trebuie sa il faci este sa incarci o alta lucrare diploma sau de dizertatie in schimb.

 

LUCRARI DE LICENTA SI DIZERTATIE LA COMANDA

Realizam lucrari de licenta sau dizertatie la comanda. Acestea sunt redactate dupa cerintele pe care solicitantul le impune.

De asemenea in pretul aferent fiecarei lucrari de licenta sunt incluse si modificarile ulterioare. Si pentru ca suntem o echipa de profesionisti nu iti vom solicita niciodata plata inainte de a vedea ceea ce s-a lucrat.

Lucrarile de diploma pe care noi le realizam sunt livrate in format electronic pe email pentru mai multa rapiditate.

Preturile se stabilesc de comun acord cu solicitantul, tinandu-se seama de domeniu si de numarul de pagini dorit. Iar daca cerintele noastre ti se par accesibile nu trebuie decat sa accesezi formularul de contact pentru a-ti asigura nota maxima la examenul de licenta!

Si pentru ca ii respectam pe vizitatorii site-ului nostru, vom publica pe acest blog, diferite modele de studii de caz, capitole din lucrari de licenta si orice altceva care iti poate da o idee de cum trebuie sa arate o lucrare de licenta


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.